Skip to content
Opinii & Analize

Doctrina Orban (VII). Iliberalismul

(partea a VI-a se poate citi aici)

 

Întrebarea principală a celebrului discurs de la Tușnad a lui Viktor Orban este: de ce fel de stat avem nevoie astăzi pentru a răspunde noilor provocări? Ineditul provocărilor la care asistăm generează rediscutarea a însăși ideii de stat. Discuția despre liberalism/iliberalism este subsecventă acestei mize majore.

O competiție între state, nu doar între economii

În 2014, zice premierul ungur, ideea unei competiții economice în interiorul unei lumii globalizate, deși devenită lucru comun, este insuficientă pentru a înțelege realitățile din jur. Cine este competitiv și cine nu, cine este mai competitiv decât alții, cum răspundem economic provocărilor globalizării etc. – iată menu-ul pe care îl discută toți. Dar e insuficient și departe de a fi „întrebarea fundamentală”, zice Orban. Există o provocare și mai mare pe care o rezumă astfel: „cursa pentru a inventa un stat care este cel mai capabil să asigure succesul unei națiuni”. Întrucât statul nu este altceva decât „o metodă de organizare a unei comunități”, o comunitate care, se grăbește să adauge, „uneori coincide cu granițele țării, alteori nu”, aspectul definitoriu al lumii de astăzi poate fi exprimat ca o căutare a unui tip de stat adecvat noilor realități competiționale. De aceea trebuie să înțelegem și „sistemele de organizare care nu sunt occidentale”, nu sunt liberale, nu sunt democrații liberale, poate nici măcar democrații și, totuși, „generează succesul națiunilor lor”. Exemplele lui Orban sunt Singapore, China, India, Turcia, Rusia. Și de aici relativismul său care avea, ulterior discursului, să îi aducă eticheta de „iliberalism”. Căci acesta chiar se laudă că Ungaria a fost printre primele state europene care a anticipat această competiție și doar prin această grilă de lectură trebuie interpretat ce s-a petrecut în Ungaria „în ultimii patru ani” (2010-2014, n.n.). Inclusiv încercările Budapestei „de a se despărți de dogmele din Vestul Europei, de a ne face independenți de ele” și a găsi „forma de organizare ideală a unei comunități, capabilă să ne facă să fim competitivi în această mare cursă mondială”.

Pentru asta, Viktor Orban și-a asumat „un sacrilegiu apropo de ordinea mondială a lumii” când, conștient, „a trebuit să afirmăm că o democrație nu este neapărat liberală. Doar pentru că ceva nu este liberală, nu înseamnă că nu poate fi o democrație”. Mai mult decât atât, premierul merge mai departe când sugerează că „probabil, societățile fondate pe principiul modului liberal de a organiza un stat nu vor putea să-și susțină competitivitatea mondială în anii următori și, mai probabil, vor suferi un recul, cu excepția cazului în care se vor putea reforma substanțial”.

Vorbe îndrăznețe care, cum era firesc, au generat în jurul premierului maghiar o întreagă literatură asociată conceptului de „iliberalism”. Dincolo însă de acuzații, trebui să deslușim, dacă vrem să înțelegem, substanța doctrinară a discursului și a demersului. Că e bună sau nu, corectă sau incorectă, realistă sau nu – e o altă discuție. Dar trebui să realizăm că, spre deosebire de mulți, poate majoritatea politicienilor din regiune, Viktor Orban este un politician articulat, care are o viziune politică și strategică. Și această viziune strategică se referă și la tipul de stat pe care vrea să îl construiască Ungaria.

Eșecul statutului liberal

Până acum, vorbeam despre trei tipuri de organizare a unui stat: „statul națiune”, „statul liberal” și „statul bunăstării”. Ce vine după asta? Răspunsul pe care Orban îl numește explicit – „răspunsul unguresc” – este că urmează un „stat al bunăstării” al cărui caracter nu este de „natură liberală”.

Aici este evoluția; și revoluția, cineva ar putea adăuga. Acest tip de stat pe care Viktor Orban îl dorește și pe care îl conturează, se vrea croit tocmai că statul de „natură liberală” ar fi eșuat. Și nu doar în Ungaria, dar în special în Ungaria.

De ce ar fi eșuat? Pentru că nu a putut răspunde la câteva provocări evidente. Prima ține de perspectiva fundamentală liberală, după care „suntem liberi să facem orice care nu încalcă libertatea altora”. Intelectual, principiul e seducător, și a generat discuții nenumărate. În viața reală, zice Orban, ne-au trebui 20  de ani să înțelegem cine spune până la urmă, cine decide dacă libertatea mea e încălcată sau nu. Și am înțeles fiecare dintre noi că cel cineva nu a fost îndrituit să facă asta, dar o făcea, în virtutea faptului că era cel mai puternic. În realitate, cel mai puternic a decis și decide. Vecinul cel mai puternic îți spune pe unde să își parchezi mașina, banca îți spune care sunt dobânzile pe care trebuie să le plătești, schimbându-le cum și când dorește etc. Lumea e plină de asemenea exemple în care indivizii slabi și familiile vulnerabile, defavorizate, au fost perdanții care nu au avut cum să lupte cu acest sistem.

În plus,  în ultimii douăzeci de ani, democrația liberală maghiară nu a putut realiza o serie de obiective esențiale. Orban face rechizitoriul democrației liberale: nu a fost capabilă să declare în mod deschis sau chiar să oblige guvernele să servească interesele naționale; a pus chiar sub semnul întrebării existența intereselor naționale; nu a recunoscut că diaspora maghiară din întreaga lume aparține națiunii maghiare; nu a protejat averea publică; statul liberal maghiar nu a protejat țara de îndatorare excesivă; nu a reușit să protejeze forța de muncă din Ungaria.

În consecință, spune Orban, nu principiul vag al libertății trebuie să fie baza de organizare a societății ungare. Principiul fundamental trebuie să fie „să nu faci altora ceea ce nu ți-ai face ție”. Și noi, continuă Orban, vom încerca să fundăm o lume – pe care o numim „societatea ungurească” – bazată pe acest principiu, fie că e vorba despre educație, gândire politică etc.

„Statul neliberal (iliberal)” și „societate ungurească”

Și „regimul Orban” este întruparea acestei noi viziuni. Interpretarea rezultatelor alegerilor din 2010, în special în lumina succesului electoral din 2014, înseamnă acceptarea în rândul alegătorilor din Ungaria că marea cursă mondială este o cursă pentru cel mai competitiv mod de organizare a statului și societății. Alegătorii unguri se așteaptă de la conducători să-și dea seama, să forțeze și să elaboreze „o nouă formă de organizare a statului care va face ca comunitatea maghiarilor să fie competitivă încă o dată după epoca statului liberal și a democrației liberale, una care, desigur, va respecta în continuare valorile creștinismului, libertății și omului drepturi”. Aceste îndatoriri și valori pe care le-am enumerat trebuie îndeplinite și respectate – conchide Orban.

În consecință, premierul ne sugera, la Tușnad, că scrie Istorie sub ochii noștri. Ceea ce se întâmplă astăzi în Ungaria, pentru prima dată, este „o încercare a conducerii politice de a armoniza relația dintre interesele și realizarea indivizilor – care trebuie recunoscute – cu interesele și realizările comunității și ale națiunii”. Adică, națiunea maghiară „nu este o simplă sumă de indivizi, ci o comunitate care trebuie organizată, consolidată și dezvoltată”. Abia acum și doar în acest sens vorbește Viktor Orban despre statutul pe care îl construiește ca „stat ne-liberal”, sinonim cu „iliberal”, cu precizarea să acest tip de stat este consecința unei noi viziuni asupra lumii, un instrument de organizare socială adecvat, zice el, noilor realități. Un stat care, se grăbește să ne asigure pudibond Viktor Orban, „nu neagă valorile fundamentale ale liberalismului, în special libertatea”, doar că nu face din această ideologie „un element central al organizării statului”, aplicând „o abordare specifică, națională, în locul ei”.

Cine sunt dușmanii acestui tip de stat?

(va urma)

2 comentarii la “Doctrina Orban (VII). Iliberalismul

  1. Are dreptate V.Orban! Al nostru Președinte ce “viziune” are? O stim toti:” fără pe-se-de”! Atât!
    Din păcate spusele lui Orban cu referire la cauzele falimentului liberalismului nu se regasesc numai in Ungaria!
    La noi se adeveresc magna cum laudae!
    Dar cine sa propuna? Si cine sa dezbata? Cine sa releve puterea pumnului care a acaparat Romania?🤔

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *