Pe Prof. Dr. Georgeta Nestor, șeherezadă în stare să te țină cu sufletul la gură nu doar 1001 de nopți, ci și pe parcursul a sute de pagini de roman dacă s-ar scrie vreodată, am întâlnit-o grație unei întâmplări minunate, cu câteva luni în urmă, la Festivalul „George Enescu”. Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, „întâmplarea” nu era deloc un moment de „fortuna labilis”, ci o clipă de predestinare. Trebuia să ne întâlnim pentru a ne lăsa mărturie, prin propria-i viață, că DRAGOSTEA NU CADE NICIODATĂ, notează QMagazine.
„MUZICA A FOST SALVAREA MEA!”
După aproape patru decenii de activitate profesională, zeci de mii de ore petrecute pe marile scene-eveniment ale lumii, printre președinți de stat, diplomați, artiști sau oameni-poveste, sunt foarte puține întâlnirile care mai fac să-mi tresalte inima, zicând: „Iată un OM”! Medicul Georgeta Nestor este un astfel de om.
Are 95 de ani, zâmbește mult, cu înțelepciunea cuiva, care, ieșind de sub contingentul impresiilor lumii, al stereotipurilor și al prejudecăților, a renunțat la masca socială.
Lumea e o scenă, iar oamenii, simpli actori – spunea Shakespeare – viața constând într-o suită de roluri reale și imaginative, în timp ce masca pe care persoanele și-o asumă devine parte integrantă a acestora, acaparându-le și anulându-le uneori însăși identitatea. „Cine sunteți?” este, așadar, întrebarea care ne-a lansat pe un drum al retrospecției.
Provine dintr-o lume distinsă, tipologia familiilor de modă veche, o familie de intelectuali, unde profesia este transmisă din generație în generație.
Pe Prof. Dr. Georgeta Nestor, șeherezadă în stare să te țină cu sufletul la gură nu doar 1001 de nopți, ci și pe parcursul a sute de pagini de roman dacă s-ar scrie vreodată, am întâlnit-o grație unei întâmplări minunate, cu câteva luni în urmă, la Festivalul „George Enescu”. Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, „întâmplarea” nu era deloc un moment de „fortuna labilis”, ci o clipă de predestinare. Trebuia să ne întâlnim pentru a ne lăsa mărturie, prin propria-i viață, că DRAGOSTEA NU CADE NICIODATĂ.
„MUZICA A FOST SALVAREA MEA!”
După aproape patru decenii de activitate profesională, zeci de mii de ore petrecute pe marile scene-eveniment ale lumii, printre președinți de stat, diplomați, artiști sau oameni-poveste, sunt foarte puține întâlnirile care mai fac să-mi tresalte inima, zicând: „Iată un OM”! Medicul Georgeta Nestor este un astfel de om.
Are 95 de ani, zâmbește mult, cu înțelepciunea cuiva, care, ieșind de sub contingentul impresiilor lumii, al stereotipurilor și al prejudecăților, a renunțat la masca socială.
Lumea e o scenă, iar oamenii, simpli actori – spunea Shakespeare – viața constând într-o suită de roluri reale și imaginative, în timp ce masca pe care persoanele și-o asumă devine parte integrantă a acestora, acaparându-le și anulându-le uneori însăși identitatea. „Cine sunteți?” este, așadar, întrebarea care ne-a lansat pe un drum al retrospecției.
Provine dintr-o lume distinsă, tipologia familiilor de modă veche, o familie de intelectuali, unde profesia este transmisă din generație în generație.
„De la tatăl meu am moștenit dragostea absolut răvășitoare pentru muzică”, îmi spune Georgeta Nestor. De altfel, este singura iubire căreia i-a rămas fidelă și care a salvat-o în momentele de restriște. „Iubesc opera, muzica clasică, cea de cameră, deși, recunosc că în ultimii ani nu am mai fost la operă atât de des pe cât mi-aș fi dorit. Uneori, mergeam chiar și la trei concerte pe zi. Dar ascult cu încântare, în continuare, îndeosebi operele lui Wagner! Este compozitorul, aș spune, preferat.”
În timp ce îmi vorbește, mă duc cu gândul la Wagner… Magnificul și infamul, ale cărui străluciri și umbre sunt de neevitat. Îi retrăiesc biografia, iar interlocutoarea mea îmi povestește experiențele muzicale care au salvat-o de la imersiunea în durere și disperare, după pierderea unicului copil. Șerban, fiul, el însuși un reputat medic în Germania, a murit într-un concediu, în Thailanda, răpit de un tsunami care a șters de pe fața pământului nu doar clădiri și bunuri materiale, ci și un destin care, sub furia hazardului, a pierit sub zidurile de apă.
„Șerban s-a născut în 1960, a făcut Facultatea de Medicină până în anul 3 când a plecat în Germania. A terminat studiile acolo, și-a deschis un cabinet în Hessen, Offenbach. S-a căsătorit cu o colegă, tot româncă și ea, tot medic, cu care lucra împreună în același cabinet. Au împreună un băiat. În 2004, au plecat în Thailanda, într-un concediu. El era pasionat de schi, tenis, alpinism, parapantă și, în timp ce făcea surf, a fost luat de un val în timpul acelui tsunami care a devastat Thailanda. Atunci l-am pierdut. Pentru totdeauna. A fost un băiat extraordinar, iubit de colegi și de pacienți, a fost o pierdere enormă pentru familie, dar mai ales pentru mine, ca mamă.”
Evocarea n-are, totuși, nimic trist. „V-ați supărat pe Dumnezeu pentru că v-a luat unicul copil?”. „Nu. Am zis: Doamne, fie Voia Ta!”, îmi răspunde Georgeta Nestor, care adaugă că a umplut golurile cu muzică. „Dacă ceva m-a salvat de la nebunie, de la disperare, acel ceva a fost muzica!”
Și ne reîntoarcem la Wagner. De ce tocmai el?
Puțini oameni, în istoria muzicii, au atras în asemenea măsură fanatism și ură, la fel de intense, mai ales în posteritate, cum a fost cazul lui. Influența sa asupra compozitorilor contemporani, dar și a multora de după el, este covârșitoare, iar moștenirea sa, deopotrivă complexă și profundă sub aspect muzical, făcându-l accesibil pentru foarte, foarte puțini oameni. Probabil că doar cei cu adevărat puternici îl pot înțelege pe Wagner, iar Georgeta Nestor este o dovadă clară a acestui fapt.
Revenim însă la dialogul nostru despre copilărie, tinerețe, o viață atât de bogată în istorie, un război mondial, instaurarea comunismului, „nașterea” forțată a unei lumi noi și aflu că, înainte de a fi medic, doamna Nestor a absolvit facultatea de Filosofie.
Călinescu, Vianu, numele pe care astăzi din ce în ce mai puțini le recunosc, deși ele sunt înscrise în panteonul culturii române, i-au fost profesori la catedra de filosofie, oameni pe care i-a cunoscut, care și-au pus amprenta asupra personalității sale și despre care, atunci când vorbește, resimte aceeași emoție pe care o are elevul aflat în fața comisiei de examinare. „Când ținea Vianu un curs, veneau studenți de pretutindeni să-l asculte. Îi sorbeam fiecare cuvânt”, rememorează doamna Nestor.
VIAȚA CA FILOSOFIE
Și pentru că destinul ei pare guvernat de excepționalism, sub aspect profesional și, așa cum aveam să mă conving mai târziu, și personal, în cariera de medic nefrolog îl va avea ca îndrumător, alături de care și lucrează, pe nimeni altul decât profesorul și doctorul Eugeniu Proca, figură proeminentă a chirurgiei și a urologiei românești, cel care pune pe cale modernizarea medicinii naționale.
„În ce constă filosofia vieții?” o întreb, cumva, într-o doară, obișnuită fiind cu răspunsuri elaborate, cu trimiteri la sisteme de filosofie și de gândire, la Platon și Aristotel… „Să fii împăcat și mulțumit cu ceea ce ai!” vine răspunsul, spontan. „Zilnic, doar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat, pentru ce mi-a luat, dar niciodată nu cer nimic. Nici măcar atunci când fiul meu a murit nu am sucombat din disperare.” Un răspuns pe cât de simplu, pe atât de profund, o înțelepciune care este, îmi zic în sinea mea, apanajul nu doar al unei culturi și experiențe vaste de viață, ci și al unui etos care apune odată cu acești oameni, cum e Georgeta Nestor.
„M-am căsătorit cu un medic, l-am născut pe Șerban, am profesat în România preț de 35 de ani, am fost profesor, am îndrumat mulți tineri”, îmi spune cu un surâs senin.
Apoi, lumea ei a început să se destrame.
Soțul a murit, iar fiul, în anul trei la Facultatea de Medicină, decide să rămână în Germania, pentru totdeauna, ceea ce a atras o adevărată prigoană din partea Securității.
Dintr-un doctor căutat și iubit de pacienți, profesor universitar adorat de studenți, încep să-i alunece printre degete, unul câte unul, toate meritele, toate lucrurile pentru care trudise o viață. „Am fost eliminată de la catedră, scoasă de la primariat. Au fost niște vremuri atât de grele, pe care însă nu le retrăiesc cu resentimente!”
„Decizia fiului meu de a nu se mai întoarce în România m-a transformat și pe mine într-un element indezirabil. Soțul meu nu mai era alături de mine să mă ocrotească, eram ca o frunză în vânt. Chiar rude de gradul întâi au fost date afară din locurile lor de muncă fiind considerate elemente dușmănoase partidului și conducerii acestuia, deși oamenii n-aveau nicio vină. ”
DE LA CAPĂT, LA 60 DE ANI
În iarna lui 1986, a plecat din țară, la volanul propriei mașini, pentru a-l vizita pe Șerban, în Germania. Prima oprire a fost în Austria. „Nu am plecat cu gândul de a rămâne în străinătate. Era iarnă, ningea, în apropierea Crăciunului, iar când am ajuns la Viena, totul era o feerie de lumini, oamenii zâmbeau, era o atmosferă de libertate, de sărbătoare, de bucurie…”
În timp ce povestește, eu însămi călătoresc în trecut… iernile, în ultima perioadă a regimului comunist, îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri, deveniseră atât de apăsătoare, peste tot domneau angoasa, lipsurile, frigul și iminența înghețului sufletesc sau trupesc, nici nu mai conta… Și încep să o înțeleg. În oglindă, Viena, iarna, pe care am vizitat-o atât de des, este un basm pe care doar picturile de iarnă ale lui Monet sau Ivan Șișkin îl pot depăși ca frumusețe.
Mă trezește din această reverie întrebarea interlocutoarei mele, una mai degrabă retorică: „Și atunci – am zis – oare eu mă mai întorc acasă? La ce? La griul și la nefericirea aceea? La cine? Nu mai aveam pe nimeni. Eram nimeni”.
Securitatea deja îi luase tot – cariera, casa, lumea pe care și-o clădise cu atât de mult sârg și dragoste, unicul copil era în Germania și nu mai plănuia să se întoarcă în România. „Și am plecat fără să mă mai uit înapoi!”, îmi spune interlocutoarea mea.
Avea 60 de ani. 60!!!
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
