Skip to content
Editorial Opinii

Eșec în Consiliul ONU: războiul Guvern vs. Iohannis, singurul vinovat al dezastrului din politica externă

România a pierdut în fața Estoniei pentru că Estonia este un stat mult mai dezvoltat decât România. Cine crede că e „umilitor„ sau „rușinos” că am fost bătuți de Estonia cu siguranță nu știe cum arată Estonia sau ce nivel de trai au oamenii de acolo. Tallinn, capitala Estoniei, este o bijuterie care a reușit să îmbine armonios trecutul istoric cu modernitatea, peste toate orașele noastre. PIB-ul Estoniei pe cap de locuitor este de aprox. 34.000 de dolari, în timp ce în România abia ajungem la 26.000 de dolari, potrivit FMI.

Pentru că politica internă a unui stat reflectă și politica externă. Sau altfel spus, un stat fără o politică internă solidă și cu o viziune clară, nu poate să aibă o politică externă. Totodată, principala responsabilitate pentru politica externă a țării îi revine președintelui Klaus Iohannis.

Astfel, după 5 ani de mandat ne trezim că România este absentă în politica externă – indiferent că vorbim de UE, NATO, conflictul din Ucraina sau tratatul pentru schimbări climatice. Mai nou, criza politică și constituțională din Republica Moldova.

Ambasadorii

Sunt principalii vinovați ai eșecurilor noastre pe politică externă, iar responsabilitatea este strict a lui Klaus Iohannis. El i-a ales, el i-a trimis, el îi controlează. MAE le oferă doar buget. E adevărat că bugetul României pe politică externă este unul nesemnificativ comparativ cu alte state, dar dacă am fi tăiat de la niște servicii inutile sau de la Jandarmerie, s-ar fi investit mai mult în politică externă, necesară atât pentru a exploata resursele țării, dar și pentru economie.

În Franța și Germania, țările care conduc UE, Iohannis a trimis doi jurnaliști care n-au nici cea mai mică experiență în diplomație. Niciunul nu are studii în geopolitică. Când pui la căruță doi câini, nu te aștepți să-ți tragă căruță. Iar în Statele Unite, Iohannis l-a trimis pe George Maior, care nu mai are credibilitate nici să traverseze strada. Fără credibilitate, în diplomație nu exiști. În Italia l-a trimis pe Bologan, un nume necunoscut, dar un individ care nu înțelege nici rolul Italiei și nici atât ce înseamnă diplomație.

Iohannis a nimerit și câteva persoane în funcții, cum ar fi ambasadorul din China Vasilică Bazil Constantinescu, cu o experiență pe problemele din Asia, însă putea să realizeze mult mai multe lucruri dacă avea tot sprijinul Guvernului.  Acolo unde și-a trimis oamenii, Iohannis n-a reușit să facă curat de incompetenți și de angajați aleși pe alte criterii decât cele de performanță. Pentru că ar fi cazul să recunoaștem că ambasadele sunt pline de odraslele unor securiști, odrasele de politicieni sau oameni de afaceri și foarte, foarte puțini angajați au obținut locul în urma unui concurs cinstit (de obicei aceștia muncesc cel mai mult, cât pentru toți).

Dualitatea – ba cu UE, ba cu SUA

România este condusă de politicieni mârșavi, care pentru a-și proteja interesele sunt pregătiți să vândă pe oricine. Cam așa arată și situația pe plan extern, iar partenerii noștri o știu deja. Uneori am susținut UE, alteori am susținut SUA.

Faptul că suntem protejați de americani se datorează lobby-ului făcut de UE și al intereselor americanilor în Europa, nu pentru că Trump ar fi îndrăgostit de România sau de vreun politician român.

Greșeala asta o vedem de mai bine de un secol. Nu știm să ne alegem tabăra, nu știm să ne alegem liderii și cum ne speriem puțin schimbăm imediat tabăra, uneori prea târziu. România a fost prinsă la mijlocul în conflictul transatlantic și va fi și pe viitor. Același lucru s-a întâmplat și cu Polonia.

Din această dualitate, fiecare politician a încercat să profite pentru a-și căuta sprijin politic într-o mare putere. Iohannis a mers spre Germania și Dragnea a încercat să stabilească o colaborare cu SUA. Din păcate pentru pușcăriașul pesedist, Iohannis i-a sabotat negocierilor.

Dualitatea se reflectă și pe plan intern. Mereu împărțiți în două tabere. Chiar dacă politica externă e una dintre responsabilitățile președintelui, Guvernul are de asemenea socotelile sale.

Așa cum spuneam la început, politica internă reflectă politica externă. Războiul Iohannis vs. Guvern a construit o dualitate în politica externă. Dacă Iohannis era cu Germania, Guvernul ținea partea Statelor Unite. Și invers. S-au sabotat reciproc. Cu o Dăncilă premier, misiunea a fost mai simplă pentru Iohannis.

Președintele absent, Guvernul corupt

Ucraina a încălcat în numeroase rânduri drepturile minorităților, în special cele ale românilor. Niciodată Iohannis nu a tras vreun semnal de alarmă. Chiar și astăzi comunitatea noastră din Ucraina are multe drepturi încălcate. Pe plan extern, Iohannis nu a vorbit niciodată despre protejarea drepturilor muncitorilor români, deși se știe că din toate milioanele de cetățeni, mulți lucrează fără contract de muncă. Președintele a ezitat în UE să ia o poziție în probleme importante precum migrația sau schimbările climatice.

Guvernul a fost bântuit de scandalurile de corupție și de problemele penale ale lui Liviu Dragnea, iar partenerii externi s-au ferit să stea la masă cu el. Guvernul a fost bun doar atunci când a trebui să semneze hârtii. MAE este un uriaș notariat, nimic mai mult.

Prin urmare, cine să stea de vorba cu cine?

România nu a știut să-și negocieze rolul de lider în regiune. De fapt n-a vrut să-și asume acest rol pentru că politicienii noștri erau concentrați să se atace între ei sau să meargă la CCR să plângă pe acolo. Dragnea îl înjura pe Iohannis. Iohannis îl înjura pe Dragnea. Dăncilă era înjurată de toți. Există o vină colectivă, nu doar un singur vinovat.

Falimentul pentru politică externă are un singur vinovat: războiul Guvern vs. Iohannis. Alimentat de toate taberele politice.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *