Iulian Chifu: Să nu cădem pradă sindromului „războiului cel vechi”

Sursa foto: Facebook/Iulian Chifu

Ultima săptămână a adus noutăți inedite despre războiul de agresiune al Rusiei din Ucraina, atrage atenția Iulian Chifu, președintele Centrului de Prevenire a Conflictelor și Early Warning București. Potrivit acestuia, „Rusia nu a rupt liniile de apărare ucrainene, nici nu pare pregătită să o facă prea curând. E adevărat, nici Ucraina nu a făcut contra-atacul devastator care să rupă fronturile în două, între cel de est și cel sudic. Dar această stare de echilibru marcată, totuși, de avantaje relevante din partea ucraineană nu este un motiv de preocupare exagerată”.

Redăm mai jos editorialul publicat de Iulian Chifu pe adevărul.ro:

Am văzut studii care arată că Ucraina a pierdut inițiativa sau măcar a încetinit revenirea și recuperarea teritoriului ocupat de ruși. Altele arată că, din contra, considerând situația de fapt, războiul merge nesperat de bine, dar va fi lung, de uzură, și contează maratonul, nicidecum vreun sprint norocos, pe undeva. Nimeni nu a spus că va fi ușor chiar dacă nivelul de așteptare și apropierea alegerilor europene din început de iunie și a celor americane din noiembrie anul viitor ridică starea de nervozitate a politicienilor.

În fapt, Ucraina marchează o creștere de forță constantă pe teren și realizări altădată greu de imaginat: a redobândit controlul, dacă nu măcar amenințarea credibilă asupra Nord-Vestului Mării Negre, unde nu se mai aventurează nave ruse, a creat coridorul naval alternativ pe care au trecut peste 40 de nave, după ce atacurile la comandamentul Flotei Mării Negre din Sevastopol și la șantierul naval au făcut ravagii. Apoi descinderile și atacurile trupelor speciale din Vestul Crimeii, la Olenivka și Maiak au marcat faptul că acțiunea e posibilă și că recuperarea Crimeii e fezabilă.

Dacă cineva era întrebat în 2014, după anexarea Crimeii, credibilitatea recuperării peninsulei era mult mai redusă decât situația actuală. Deci Crimeea e nu numai juridic parte a Ucrainei, dar poate fi recucerită, e o miză realistă și poate fi, astfel, pusă Rusia sub presiune și poate fi adusă, în mod real, la negocieri, ceea ce ar reprezenta un avantaj strategic al Ucrainei. Nici atacul de duminică la șantierul naval de la Kerci nu merge în altă direcție, un cap de pod a putut fi făcut în partea stângă a Niprului, în Kherson, deci perspectivele există, chiar dacă nivelul de așteptare este, poate, mult mai mare.

Doar că interviul în The Economist a șefului Apărării Valerii Zaluzhnii, o analiză asupra administrației lui Vladimir Zelenski, în Time, demiterea/schimbarea din funcție a comandantului Operațiilor Speciale, Viktor Koroenko și numirea în locul său a lui Serhiy Lupanchuk, atacurile fostului consilier prezidențial Oleksyi Arestovich și tirul cu Iskander asupra ceremoniei de decorare a Brigăzii 128 de asalt ucrainene într-un sat de lângă linia întâi în Zaporoje au dat senzația unor disensiuni în creștere, pierderii de ritm și divergențe între conducerea politică și cea militară a Ucrainei.

Da, Zaluzhnii a dat un interviu, care este interpretabil în două chei: oboseala răboiului și lipsa unor capabilități necesare, care duc la pierderi mai mari de efective decât s-ar fi putut în alte condiții, respectiv trecerea la război pozițional – războiul de tranșee din Primul Război Mondial invocat – și nevoia unei scântei, a unei schimbări de generații a armelor pentru a produce o diferență semnificativă. Zaluzhnii vorbește despre nevoia de capabilități azi pe care Ucraina le primește peste luni bune.

Dar acest lucru nu înseamnă deloc defetism sau încheierea rezervei de voință de luptă a ucrainenilor. Tot astfel cum interviul lui Viktor Koroenko nu mi s-a părut atât de relevant în dezvăluirea unor secrete ale acțiunilor Ucrainei comparativ, de exemplu, cu cele ale celebrului și spectaculosului comandant al intelligence-ului militar ucrainean HUR, Kyrylo Budanov. Desigur, președintele Zelenski își are motivele sale și, fără a le cunoaște, e greu de făcut evaluări din afară.

Rusia erodată nu a câștigat războiul și pierde constant oameni și armamente

Ceea ce mi se pare mai preocupant este tentația de a căuta unde va păli reziliența democratică în fața Rusiei lui Putin: în Occident, în susținerea Ucrainei financiară, cu armamente, cu muniție și capabilități, cu sprijin politic și perspectiva europeană și a NATO, sau în Ucraina, unde intangibilele care au făcut diferența în războiul de după 24 februarie 2022 joacă rolul major, între care miza existențială a supraviețuirii Ucrainei, voința de a lupta, angajamentul și patriotismul, afirmarea identității ucrainene distincte de cea rusă? Și asta în condițiile în care Rusia speculează imediat impasul și îl valorifică informațional.

În fapt nimeni nu se întreabă cât mai rezistă Rusia? Cât rezistă Putin la conducerea statului, cât mai rezistă economia în prăbușire a Rusiei și fondurile decavate de război, de inflație, de sancțiuni și blocarea exporturilor de petrol și gaze către Europa? Sau de prețurile ridicole primite din China, India sau Myanmar. De subordonarea Rusiei față de China care deja s-a plictisit de război și are nevoie să-și relanseze ea însăși economia aflată în picaj.

Tot așa cum lumea pare să uite și să privească lejer hecatomba de oameni care se produce pe teatrele de război din Ucraina din ambiția unui lider, Putin, care se agață de scaun. Mii, zeci de mii, după alte surse sute de mii de oameni morți, tehnică distrusă, muniție luată din Coreea de Nord și drone din Iran sau chip-uri de la mașinile de spălat și frigiderele importate de Armenia sau alte state post-sovietice și utilizate militar, în ciuda calității reduse pentru aceste îndeletniciri. Capacitatea Rusiei de a-și machia slăbiciunile reale și de a se afirma drept putere militară a mai fost odată dezvăluită, pe principiul clasic al Regelui gol, ca fiind o armată perimată și depășită, chiar cu ocazia ofensivei și tendinței de blietzkrieg în Ucraina, care a eșuat lamentabil. Desigur, cu multe arme, depozite pline și oameni pregătiți pe hârtie, care s-au dovedit castele ale lui Potemkin.

Totul se rezumă, până la urmă, la cine va clipi primul: va rezista și va face față războiului de mare intensitate, pe termen lung Occidentul și Ucraina? Va prevala reziliența democratică? Sau Rusia lui Putin va reuși să traverseze cu bine și să capoteze ultima? De capotat va capota, asta e sigur. Mai intervine și afacerea din Orientul Mijlociu, atacul Hamas care a acoperit cu o perdea de fum și, se vrea la Moscova, de uitare războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina.

Ceea ce putem face noi? Să nu cădem pradă sindromului „rărzboiului cel vechi”. Să menținem tema Ucrainei în prim plan. Să ne preocupăm de ceea ce se întâmplă la Kiev și pe front, în perspectiva iernii, să anticipăm ceea ce se va întâmpla la Moscova și Kremlin și să avem, la fiecare jurnal de știri, pe lângă spectaculozitatea războiului sângeros din Gaza – de care Israelul se poate ocupa fără mari probleme – și tema războiului de lângă noi.

Desigur, peste tot sunt oameni. În Orientul Mijlociu sunt peste tot chiar români, care trebuie aduși acasă, într-un final, și nu abandonați în calvarul din Gaza. Desigur, e o tragedie moartea fiecărui om și suferința ridicată la acest nivel. Dar cămașa este întotdeauna mai aproape și, pentru noi, Ucraina este prima și cea mai importantă amenințare de securitate națională a momentului. Și dacă noi nu avem grijă să menținem subiectul în prim plan, cei aflați dincolo de Ocean sau la capătul de Vest al Europei vor fi și mai puțin preocupați de acest lucru.

Autor

Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News

Citește și:

Media PNL