Skip to content
Politică

Evoluția presei românești: o istorie cu suișuri și coborâșuri

Evz

Cu ocazia împlinirii a 156 de ani de la publicarea primei legi a presei, redacția PSnews.ro celebrează acest moment prin trecerea în revistă a istoriei publicisticii din spațiul nord-dunărean.

Au existat multe polemici academice privind momentul nașterii presei în România – Georgeta Răduică şi Nicolin Răduică, autori ai Dicţionarului presei româneşti (1731-1918), considerau că apariția calendarului realizat de un dascăl bisericesc de la Şcheii Braşovului reprezenta începutul presei -, însă cristalizarea presei autohtone poate avea ca reper tipărirea şi difuzarea Curierului românesc şi a Albinei româneşti (1829). Prima publicație amintită (Curierul românesc), condusă de Ion Heliade Rădulescu, este interesantă în mod special întrucât a fost precursoarea Monitorului Oficial, având un conținut preponderent administrativ, chiar dacă se încerca abordarea și a unor subiecte cu caracter economic și politic. În 1859, Curierul Românesc își încetează activitatea, fiind relansat după o pauză de mai mult de 150 de ani sub forma unei publicații online cu caracter non-profit, propunându-și să ajute tinerii jurnaliști independenți să devină mai vizibili pe piața media românească.

Tendințele presei sunt legate strâns de mediul politic, economic și cultural. În România, schimbările de mediu politic au dus și la modificarea atitudinii publicațiilor. Cu toate acestea, tocmai prima lege a presei (adoptată în 1862, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, de către guvernul conservator al lui Barbu Cataragiu) a fost una controversată: pe cât de mult apăra drepturile de autor, pe atât instituia o poliție a presei, întrucât jignirea domnitorului sau a organelor statului constituia o infracțiune serioasă. Puterea pe care o reprezenta vocea jurnalistului era din ce în ce mai diminuată, fenomen regăsit mai mult sau mai puțin și în restul perioadelor presei românești.

Anul 1888 marchează apariția primului număr din Adevărul (15 august), unul dintre cele mai longevive ziare de până la cel de-Al Doilea Război Mondial, Un an mai târziu, a fost înființată cea dintâi agenție de presă din România: „Agence Télégraphique de Roumanie”, subordonată Ministerului de Externe.

La începutul secolului XX, singurii care puteau apăra interesele jurnaliștilor erau ei înșiși. Pe 5 aprilie 1900, s-a constituit sindicatul ziariștilor din Bucuresti, președintele de onoare fiind chiar Regina Maria. În 1906, au fost puse bazele cercului „Presa”, al gazetarilor din Romania, iar în 1913 a luat ființă Asociația Generală a Presei Române, care l-a ales ca președinte pe Constantin Mille, directorul ziarului Adevărul.

Izbucnirea Primului Război Mondial a dus la împărțirea clară a presei: în timpul celor doi ani cât România a stat neutră, publicațiile românești optau ori pentru intrarea în război alături de Antanta (mai ales ziarele liberale), ori pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale (unele ziare conservatoare). O excepție de la regulă au fost tipăriturile social-democrate, care militau pentru renunțarea la orice război.

Perioada interbelică a fost cea mai înfloritoare a presei românești: în 1927, existau 709 ziare şi 554 de reviste. Odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, jurnalismul românesc a cunoscut o înflorire accentuată.  Fiecare publicaţie îşi avea propriile orientări politice. Clasa aflată la conducerea statului era puternic criticată. De exemplu, a existat un articol despre cum primarul Pache Protopopescu atribuia, în 1933, pavarea unei străzi din Bucureşti fără licitaţie unor apropiaţi: familia Rudenberg.

Anunțul începerii celui de-Al Doilea Război Mondial a fost publicat în ediția de luni, 23 iunie 1941, când pe prima pagină a ziarului Universul apăreau fotografia lui Adolf Hitler, a Regelui Mihai I și cea a lui Ion Antonescu, sub titlul: „Un războiu sfânt începe / Pornim la luptă pentru drepturile neamului”. Presa din timpul acestei conflagrații mondiale a reprezentat, în mare parte, o încercare de menținere a moralului românilor în timpul ostilităților.

Poate cea mai marcantă perioadă a presei contemporane o reprezintă cea comunistă. Deși este greu de sintetizat în câteva cuvinte parcursul mass media în cei 42 de ani de la proclamarea Republicii Populare Române și până la Revoluția din decembrie 1989, trebuie luată în calcul schimbarea conducătorului comunist, în 1965. Un aspect general al acestei perioade este faptul că publicațiile au trecut în serviciul statului: în 3 iulie 1952, a fost dat publicităţii documentul intitulat „Sarcinile actuale ale presei de partid”, prin care Gheorghe Gheorghiu-Dej explica ziariștilor nu numai ce ar trebui să scrie ci și cum. Documentul conchidea simplu: „Redacţiile presei centrale şi locale trebuie să lupte pentru lichidarea oricăror rămăşiţe ale apucăturilor presei burgheze, împotriva propagandei ieftine, a demagogiei, a senzaţionalului, a frazelor fără conţinut, a superficialităţii, care sunt cu totul străine presei de partidPresei de partid nu îi este permis să înlocuiască conţinutul partinic, principial, al unor probleme, cu o prezentare ieftină, lipsită de conţinut, tipică presei burgheze”.

Statutul mijloacelor de informare în masă a fost definit printr-o lege din 1974: „presa își desfășoară activitatea sub conducerea PCR, forța politică conducătoare a întregii societăți din RSR”. Autoritatea statului era, din acel moment, dominantă în raport cu jurnaliștii, publicațiile fiind un instrument de propagandă.

Revoluția din decembrie 1989 a adus o gură de aer în mass media: treptat, jurnaliștii s-au simțit liberi să se exprime. În afara unor cotidiene de informaţie, precum „Adevărul” şi „România liberă”, au apărut primele publicaţii particulare de analiză şi opinie, „22”, „Expres”, „Zig-zag”. Momentan, presa scrisă – în special cea tipărită – încă încearcă să își revină după criza economică a anilor 2009-2012 și mai ales după răsunătorul faliment al rețelei naționale de distribuție Rodipet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *