Skip to content
Societate

Există două feluri de a privi conflictul ucrainean, spune Pippidi: Fiecare zi în plus aduce sărăcie, foame, criză umanitară

Inquam Photos / George Călin

Într-un editorial pentru România Curată, președintele Societății Academice din România (SAR), Alina Mungiu-Pippidi, scrie că există două feluri de a privi conflictul ucrainean: ca pe un conflict între imperialismul rus și naționalismul ucrainean, suprapus unui conflict autocrație/democrație, sau ca pe un conflict global. „Indiferent dacă are loc jocul lung sau jocul scurt, sancțiunile duc de rîpă între timp economia Rusiei, dar și pe a Europei, care intră în recesiune din cauza exploziei prețurilor la energie”, atrage atenția Pippidi.

„Nu avem cum să reușim în planul de a schimba regimul de la Moscova, nu doar pentru că sondajele arată că populația îl susține pe Putin încă (așa cum și Viktor Orban a fost reales datorită războiului) ci pentru că nu e în interesul Chinei ca SUA să schimbe regimuri la dimensiunea asta”, mai spune președintele Societății Academice din România (SAR).

Redăm integral articolul semnat de Alina Mungiu Pippidi:

Pe data de 1 aprilie s-a ținut prima întîlnire la vîrf dintre UE și China de după anul 2020. De partea chineză, erau speranțe că tratatul comercial semnat acum un an dar neratificat (EU-China Comprehensive Agreement on Investment (CAI) mai capătă o șansă, dar aproape că nu a fost vorba despre asta. De partea europeană, erau speranțe că se poate transmite Chinei mesajul să nu îi ajute pe ruși nici financiar, și firește nici militar, dar chinezii au explicat clar că au un alt punct de vedere. Nu doar că nu vor colabora cu nimic contra Rusiei, dar e destul de clar că se identifică cu ea, și nu le convine să vadă vreun triumf al sancțiunilor occidentale contra unei țări care acționează la frontiera ei. Așa cum i-au spus și lui Biden la întîlnirea bilaterală, cine a legat clopoțelul de coada tigrului trebuie tot el să îl scoată.

Cel mai ciudat lucru la aceste întîlniri au fost speranțele occidentale că putem intimida China cumva. În anul 2019 Comisia Europeană a numit China un ”rival sistematic” și un ”concurent strategic”. A făcut un raport despre cît din Europa dețin chinezii (o treime din activele economice europene aparțin unor non-europeni, China are vreo 10% din această treime). Or, nu ceri unui rival și concurent strategic să te ajute să te întărești față de o altă putere, pe fond mai puțin concurențială, cum e Rusia, decît în serialele cu vikingi și saxoni de pe Netflix. Că nu au de ce. Nu avem cu ce îi cumpăra după ce le-am blocat tratatul (pe motive bune, de suprimare a libertăților în Hong Kong), Tot așa cum nu mai aveam cu ce îi cumpăra pe ruși după ce blocasem North StreamDar după ce se elimină varianta de a cumpăra un rival ostil, ce mai rămîne?

Din globalizare, nimic, acum că încercăm să extragem din ea investițiile ruse din care a prosperat City-ul londonez și chinezești din care s-a refăcut portul grecesc Pireu, în vreme ce europenii extrăgeau din Grecia datoriile băncilor din zona euro. Rusia și China au cîștigat prea mult din globalizare, au jucat prea bine jocul occidental, cu mai puține constrîngeri interne din cauza capitalismului lor politic de acasă (ca să folosesc sintagma benignă a lui Branko Milanovic) și s-au întărit, au devenit țări cu pretenții de putere regională și chiar globală. Rușii plătesc salariile armatei din Venezuela, de asta nu cade regimul lui Maduro, iar Cuba deși la doi pași de SUA e încă tot aproape de ei, aceste succese au fost posibile pentru că au avut din ce plăti. Și au avut pentru că prin natura lor au resurse enorme pe care companiile occidentale i-au ajutat să le exploateze și să le vîndă. Dar cum lumea avea nevoie de energie și Rusia avea nevoie să o vîndă asta ar fi putut merge fără conflict. Acum e prea tîrziu. La fel, întîlnirea cu China s-a încheiat fără un comunicat comun- pentru prima dată.

Există două feluri de a privi conflictul ucrainean. Unul este ca pe un conflict între imperialismul rus și naționalismul ucrainean, suprapus unui conflict autocrație/democrație, dar un conflict regional, o mică incursiune, cum a spus Joe Biden. Un conflict care poate fi cîștigat de SUA, de care a fost într-o bună măsură și provocat pentru că – așa cum i-a spus Zelenski lui Fareed Zakaria – deși se știa că Ucraina nu poate practic intra în NATO, public NATO nu s-a clintit un milimetru de la politica ușilor deschise, că fiecare țară are dreptul să își aleagă alianța din care face parte, etc. Asta fie că a fost gafa secolului, fie că a fost deliberat, secvența următoare e aceeași. Nu există un efort serios din partea americană pentru vreo pace, cum remarca Niall Ferguson, și ceea ce pare pentru spectatori un război de pustiire a Ucrainei de către ruși, după modelul din Cecenia și Siria, făcînd costurile refacerii ei enorme, e de fapt pentru președinția Biden un război de pustiire a Rusiei, un Afganistan doi al Rusiei. Pacea nu e o prioritate cît ucrainenii sunt dispuși să se sacrifice și îi înarmăm ca să creștem costurile Rusiei și să îi tăiem ambiția de a mai aspira la a fi putere regională. Costurile cele mai mari le suportă Europa, care trebuie peste noapte să caute alte surse de energie și să acomodeze milioane de refugiați ucraineni, fără a avea nici pe viitor vreun model sustenabil de relație cu Rusia altul decît războiul la frontieră și înarmarea perpetuă.

Celălalt unghi sub care poți privi conflictul însă este unul global. Din 11 septembrie încoace numai un idiot nu observă că pacea relativă de după emanciparea colonială s-a sfîrșit, intervenția occidentală în restul lumii, Vestul care modernizează Restul s-a încheiat și acum trăim contrareacțiile la încercarea de  a face lumea după imaginea occidentală (destul să vezi la noi ce modernizare de succes, religie în școli în loc de educație sexuală și o majoritate anti-vaccin). Întîi, insurgența islamistă, care nu s-a încheiat, e un război civil cu care trăiesc unele democrații occidentale de ceva vreme (vedeți procesul Bataclan zilele astea). Doi, insurgența BRICS cu deteriorarea democrației în țări ca Turcia, Brazilia, mai nou și India. Trei, eșecul repetat al tuturor intervențiilor occidentale, Somalia, Irak, Afganistan, Libia, Mali. Nici Putin nu ar fi avut curaj să facă ce a făcut dacă peisajul arăta altfel. Și patru, China, marele cîștigător al globalizării nu e mai e țara care privea doar în interior, a trecut în fața URSS de pe vremuri la ofensiva globală, trecînd de la investiții în Africa și Balcani și institute Confucius la planuri de baze militare în Pacific care încep să se apropie de Australia.

Cine privește acest conflict mai mare, să îi spunem Vestul versus Restul nu poate să mai creadă în idilicul război al hobiților cu orcii produs de ucraineni pe care presa occidentală îl prezintă zilele astea, cu toată simpatia pentru hobbiți. Ci vede mai ales lupta cea mare, și ricoșeurile dezastruoase care s-au tot petrecut, cum au fost înarmați și antrenați mujahedinii ca să țină piept rușilor în Afganistan și ne-am ales cu talibani, Al Qaeda și ISIS din cauza asta, cum am încurajat femeile musulmane că au drepturi și pe urmă le-am lăsat în voia sorții, cum am aprins lumînări la primăvara arabă ca să ajungem apoi la dezastrele din Siria, Egipt și Libia. Iar acum unde alergăm, ca alternativă la energia rusească? În Azerbaijan, care aproape cumpărase tot Consiliul Europei ca să nu treacă o rezoluție condamnîndu-i că țin ziariști la pușcărie, în Arabia Saudită, care taie capul opozanților, sau în Golf, unde numai democrații nu sunt, și de unde vin sponsorizări de moschei radicale în Balcani, la doi pași de noi. Dar mai ales, mai ales am apropiat China și Rusia cum nu au fost în timpul războiului rece. Și nu, nu era inevitabil, iar faptul că se fac asemenea erori și aceiași oameni iau decizii nu e dătător de speranță. Pentru că dintr-o perspectivă globală nu avem cum să reușim în planul de a schimba regimul de la Moscova, nu doar pentru că sondajele arată că populația îl susține pe Putin încă (așa cum și Viktor Orban a fost reales datorită războiului) ci pentru că nu e în interesul Chinei ca SUA să schimbe regimuri la dimensiunea asta. Degeaba le dăm asigurări că nu sunt ei la rînd, că nu ne cred. Și asta înseamnă că în felul lor neprovocator chinezii vor ajuta pe ruși, mai ales dacă dau de greu.  Din perspectiva asta, Taiwan e doar un episod de după Ucraina, nu o repetiție, din ceea ce cei care studiază China au numit demult the long game, jocul lung, efortul de a submina influența globală americană.

Indiferent dacă are loc jocul lung sau jocul scurt, sancțiunile duc de rîpă între timp economia Rusiei, dar și pe a Europei, care intră în recesiune din cauza exploziei prețurilor la energie. Inflația devine planetară, din același motiv, și ne obișnuim să vedem gările europene pline de ucraineni. Fiecare zi în plus aduce victime umane, distrugerea unei infrastructuri care a luat decenii ca să fie construită, sărăcie, foame, criză umanitară. Pornisem să eliminăm centralele pe cărbune și acum le readucem la loc. Totul e dat peste cap și în loc să revenim la normal după pandemie ne pregătim de criza economică după război și ne cumpărăm pastile de iod, că, da, e un război dezordonat, absurd, cu oameni care nu dau înapoi de nici o parte, deci riscurile unui accident nuclear sunt mari. Scăpăm de lei și facem stocuri de benzină. Eforturile de mediere par să fi eșuat, și în loc să cheltuim banii pe cercetare cum luptăm cu cancerul sau cu încălzirea globală, zi după zi alte țări anunță că își cresc bugetul să cumpere arme, și îi aplaudăm cu toții. În afară de a spera că îl trăsnește Dzeu pe Putin, care e planul pe termen mediu sau lung? Rusia în NATO nu, în UE nu, o putem înfrînge și decupa, ca pe Germania după 1945? Sau cum ne propunem să rezolvăm problema?

Istoria ne învață că au existat cîndva războaie care se puteau cîștiga sau pierde radical, aducînd mare profit sau extincție celor două tabere. Romanii au șters civilizația cartagineză și au preluat controlul asupra comerțului pe Mediterana. Spaniolii i-au înfrînt pe azteci și pe Inca și au cucerit America Centrală și de Sud. Asemenea războaie devin mai rare în timpurile moderne. Occidentul luptă cu islamiștii în Africa de vreo sută și cinzeci de ani, și nici o tabără nu a avut un cîștig decisiv.  Nici lupta cu Rusia sau China nu poate sfîrși cu eliminarea lor, nici dacă am cîștiga-o, și nu cred că o putem cîștiga dacă se unesc contra noastră. Războiul de la frontierele noastre nu se poate încheia cu extincția Rusiei, nici măcar cu democratizarea Rusiei, că războaiele amplifică amenințările identitare și mobilizează sentimentul național, nu sunt sezoane potrivite pentru mai multă democrație, ci pentru mai puțină. Se poate termina doar cu pustiirea atît a Ucrainei, cît și a Rusiei. De asta prelungirea sa e inumană și dacă suntem în locul scurt, și de-a dreptul dezastruoasă dacă suntem în cel lung.

Există oameni care speră că asemenea catastrofe pot aduce o lume nouă, un reset. Dar războaiele de mare amploare nu aduc niciodată nimic bun. 16 milioane de oameni au murit în primul război mondial, și încă 50 de milioane datorită grupei spaniole care a urmat, afectînd direct o cincime din populația globului. România a pierdut peste șase sute de mii de oameni, circa opt la sută din populația sa de atunci. Nici bolșevicii nu ar fi cîștigat Rusia, nici Marea Depresiune, nici ascensiunea nazistă și nici holocaustul nu s-ar fi petrecut dacă acest război nu avea loc. Nici al doilea nu e mai pozitiv, deși e pe locul doi ca dezastru. Fără el nu aveam Cortina de Fier, și imperiile coloniale ar fi dispărut mai treptat, nu lăsînd în urmă atîtea conflicte și țări neviabile.

În SomnambuliiChristopher Clark explică cum primul război mondial pornit de la Serbia, un regat balcanic neînsemnat, printr-o succesiune de gesturi care au crescut neîncrederea între și în interiorul coalițiilor și au făcut inevitabil ceea ce fusese extrem de improbabil la început. Decidenții, care nu voiau războiul nici unii au mers către prăpastie din pași mici, ca și cum nu și-ar fi dat seama ce antrenau. Istoria a dat vina mai ales pe statul major german din anii 1912-1914, care credea că Rusia are intenții ostile. Dacă nu făceau nimic, credeau ei, riscau să atace Rusia prima. Au atacat ei, și au adus nu doar prăbușirea imperiului german, ci o catastrofă planetară. Rusia nu avea intenția să atace Germania, dar asta s-a lămurit cînd era prea tîrziu. Să cedezi totdeauna neîncrederii, să acționezi pe ce crezi și nu pe ce știi, să te îmbeți cu propaganda proprie și să nu încerci, chiar după ce războiul a pornit să îl oprești cu orice ocazie, e somnambulism. O maladie, s-a văzut, mortală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *