Skip to content
Republica Moldova

Falsul europenism al președinților R. Moldova: de la Mircea Snegur, la Igor Dodon

gov.md
" "

Se împlinesc, anul acesta, trei decenii de la recunoașterea independenței R.Moldova și de la stabilirea relațiilor bilaterale între România și R.Moldova. Începem azi o serie de articole dedicate acestor aniversări, pentru că România continuă să fie unul dintre principalii susținatori ai R. Moldova în lupta sa de a deveni cu adevărat un stat european, democratic.

Din păcate, cei 30 de ani de independență au stat sub zodia frământărilor politice și a instabilității.

" "
" "

Președinții R. Moldova, fără excepție, au afișat în mod constant un fals europenism. La nivel discursiv, aceștia au arătat de multe ori deschidere față de Uniunea Europeană și Occident, în general, pentru a mulțumi grupurile din societatea moldoveană care sperau că țara va intra în comunitatea europeană, însă la nivel politic, aceștia au acționat adesea în umbra Kremlinului.

Mircea Snegur și eșecul “podului de flori”

Adevărata miză a relației dintre R. Moldova și România după destrămarea Uniunii Sovietice a fost unificarea. Legitimată prin trecutul istoric comun și limba aproape identică, acest proiect a fost prezent uneori în prim-plan, alteori în subsidiar. România a fost, de altfel, primul stat care a recunoscut independența R. Moldova chiar în ziua proclamării sale. Perioada de început a președinției lui Mircea Snegur e marcată, așadar, de discursuri pasionale, “podul de flori” peste Prut fiind un exemplu al acestei deschideri. Chiar dacă ideea unirii își pierde treptat din forță după 1992, ambele state par cel puțin convinse de necesitatea unui parcurs european comun.

Administrația Iliescu, după o inițială șovăire între Vest și Est, caracterizată clar de semnarea tratatului cu Uniunea Sovietică, se angajează treptat pe calea reformelor care să ducă România în familia europeană. În R. Moldova lucrurile încep să stagneze însă. La nivel discursiv, Snegur continuă să predice un atașament față de România și de Occident, în practică însă conflictul din Transnistria îl determină pe Snegur să acomodeze mai bine interesele Moscovei. Cedarea treptate duce la ascensiunea partidei pro-ruse în R. Moldova care va căpăta o influență semnificativă în anii următori și va ține țara într-o zonă gri, între Est și Vest.

Petru Lucinschi, un ex-apparatcik comunist

Petru Lucinschi, cel care i-a urmat în 1997 lui Mircea Snegur la conducerea R. Moldova, ar fi putut declanșa reformele necesare pentru parcursul european al țării. Totuși, formarea profesională a acestuia – fost membru al biroului politic al Comitetului Central al Partidului Comunist în RSS Moldova – îl făcea practic incompatibil cu deschiderea către Occident. Chiar dacă în această etapă R. Moldova s-a îndepărtat de Comunitatea Statelor Independente – un mecanism creat de Rusia pentru a controla fostele republici sovietice – apropierea de Uniunea Europeană a fost una slabă și mai degrabă oportunistă.

Presa din Occident continua să îl portretizeze pe Lucinschi drept omul Moscovei, un președinte ce rămânea orientat către trecutul său sovietic. În iunie 2000, îi primește pe Vladimir Putin la Chișinău, iar relațiile R. Moldova cu Uniunea Europeană se deteriorează, într-un moment în care UE pregătea un nou val de extindere spre Est. Conflictul lui Lucinschi cu Parlamentul de la Chișinău a dus la căderea sa și la alegerea lui Vladimir Voronin drept înlocuitor al acestuia.

Vladimir Voronin, dublul limbaj și întărirea relațiilor cu Rusia

Vladimir Voronin s-a aflat la cârma R. Moldova între 2001 și 2009. Ulterior, au urmat trei președinți interimari care au avut un mandat însă prea scurt pentru a-și pune amprenta într-un mod decisiv asupra politicii externe a R. Moldova. Voronin, al cărui bunic român a fost un luptător anti-comunist, a servit însă în Partidul Comunist al Republicii Moldova (PCRM). În ciuda faptului că obiectivele politice declarate ale acestuia erau: “integrarea în Europa”, rezolvarea conflictului transnistrean, cooperarea cu Uniunea Europeană și întărirea relațiilor cu Federația Rusă, doar ultima parte a acestor obiective a fost urmată cu consistență. Teama de Rusia s-a manifestat printr-o opoziție puternică față de posibilitatea R. Moldova de a deveni membru NATO.

Vladimir Voronin s-a făcut remarcat și prin politicile sale neprietenoase față de România pe parcursul anilor 2000. Începând cu 2003, Vladimir Voronin a afirmat în mod constant că prioritatea esențială a politicii externe a R. Moldovei este procesul de integrare europeană, scopul esențial care trebuie atins fiind aderarea la Uniunea Europeană. În realitate, prin măsurile pe care le-a promovat, a compromis relațiile R. Moldova atât cu Uniunea Europeană, cât și cu România ca țară membră a UE.

Nicolae Timofti și falsele promisiuni de aderare

Nicolae Timofti s-a aflat la cârma R. Moldova între 2012 și 2016. Acesta a fost ales indirect, la vremea respectivă R. Moldova experimentând un sistem parlamentar în care președintele este ales în interiorul Parlamentului. După mai multe încercări eșuate ale parlamentului de la Chișinău, Timofti a fost ales într-un final a treia oară, în martie 2012. Acesta s-a făcut imediat remarcat ca un aparent susținător al aderării R. Moldova la UE. Într-un interviu acordat pentru jurnaliștii de la Timpul.md, Timofti spunea că R. Moldova “ar putea adera la UE în 7-8 ani”. Doar că 7-8 ani mai târziu, R. Moldova se afla tot în afara Uniunii. Declarațiile acestuia erau țintite în realitate către publicul pro-european din R. Moldova, un segment pe care președintele nu-l putea ignora complet.

Nicolae Timofti își punea așadar masca pro-europenismului, dar în realitate acționa în umbra Kremlinului. Proximitatea R. Moldova față de Rusia și problema stringentă a Transnistriei – acolo unde timp de mai mulți ani există în fapt un conflict îngheța, iar cea mai mare parte a industriei moldovene se află în această regiune – l-a determinat pe Timofti să navigheze cu atenție în apele tulburi ale politicii externe a R. Moldova. Deși România a fost în permanență un suporter al aderării R. Moldova la Uniunea Europeană, liderii de la Chișinău au privit mai atent spre Moscova care putea închide oricând robinetul gazelor spre R. Moldova. Chiar dacă în 2016 România și UE cereau cu disperare Chișinăului să implementeze reformele prevăzute în Acordul de Asociere cu UE, Timofti făcând și o vizită la București, R. Moldova a rămas în afara spațiului european. Timofti s-a dovedit a fi doar un fals vestitor al aderării R. Moldova la UE, europenismul său inițial lăsând treptat loc unei politici pro-ruse.

Igor Dodon și abandonarea proiectului european

Lui Nicolae Timofti i-a succedat socialistul Igor Dodon la conducerea R. Moldova. Ales de data aceasta prin vot direct, în două tururi de scrutin, Dodon s-a dovedit a fi mai apropiat de Moscova și de lideri autoritari precum  Aleksandr Lukașenko, decât de Bruxelles. Deși la nivel discursiv, Dodon a păstrat linia predecesorului său, spunând mai mult sau mai puțin că viitorul R. Moldova este în UE, acesta a ajuns să îmbrățișeze mai mult opțiunea răsăriteană propusă de Vladimir Putin – o uniune eurasiatică. Evenimentele din Ucraina și anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia e posibil să fi contribuit la decizia lui Dodon de a rămâne undeva la mijloc, între Bruxelles și Moscova. Rusia putea genera și exploata oricând o criză în R. Moldova pe modelul Ucrainei. Minoritatea rusă din Moldova, problema Transnistriei și dependența energetică a R. Moldova l-au determinat în bună măsură pe Dodon să păstreze cursul incert al politicii externe a R. Moldova.

Ostilitatea lui Dodon față de UE a crescut treptat. În 2020, președintele moldovean  i-a atacat pe ambasadorii UE la o zi după ce a rechemat șase ambasadori moldoveni, inclusiv pe ambasadorul Republicii Moldova la București, Mihai Gribincea, în mandatul căruia România a devenit principalul partener economic al R. Moldova. Dodon a rămas reticent în a-și orienta țara către Uniunea Europeană, plătind într-un final prețul suprem, pierzând alegerile prezidențiale.

În ciuda faptului că populația R. Moldova rămâne în bună măsură pro-europeană, președinții R. Moldova de până acum s-au dovedit a fi contra-curentului din societate, afișând un fals europenism. Geopolitica joacă un rol-cheie în orientarea pro-europeană a R. Moldova. Proximitatea Rusiei și dependența energetică a țării față de Moscova face ca politicienii de la Chișinău să fie adesea prudenți și să caute o cale de mijloc între presiunile din societate pentru o poziție pro-europeană mai fermă și ambițiile Rusiei de a păstra R. Moldova într-o zonă gri. Timofti, Dodon și predecesorii lor s-au dovedit a flutura în mod fals steagul pro-europenismului atunci când aveau de câștigat politic pe plan intern. La peste 8 ani de la profeția lui Timofti privind parcursul european al R. Moldova, țara rămâne în afara spațiului european, spre dezamăgirea unui segment important al societății moldovene care se simte mai apropiată de Vest decât de Est.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *