De la începutul anului, în România cel puțin 33 de femei au fost ucise, fie de partenerii lor de la acea vreme, fie de foști parteneri. Potrivit datelor Eurostat din perioada 2021–2024, țara noastră ocupă locul 4 în Uniunea Europeană în ceea ce privește violența împotriva femeilor în cuplu, un clasament care reflectă lipsa unei reacții ferme și constante din partea autorităților.
Datele sunt șocante: 45,5% dintre femeile din România declară că au fost agresate psihologic de partenerii lor. Aproape una din patru femei (25,4%) a fost victima violenței fizice, ceea ce înseamnă sute de mii de cazuri ignorate, normalizate sau mușamalizate. Mai trebuie spus și că nici educația, nici clasa socială, nici traiul urban nu oferă protecție. Dimpotrivă: 35,8% dintre femeile cu studii superioare au fost victime ale abuzului domestic, iar în mediul urban, unde s-ar presupune că accesul la informație și servicii ar fi mai bun, 46,2% dintre femei au fost agresate de partener.
Iar de fiecare dată când o femeie este ucisă de partener, de fostul soț sau de un bărbat care „nu acceptă refuzul”, România oftează, se indignează două zile și apoi tace. Se învârte în cercuri sterile: „era gelozie”, „o iubea prea mult”, „a fost o tragedie”. Dar adevărul crud e că avem de-a face cu o crimă din ură și din posesivitate. Un fenomen care nu poartă încă numele pe care îl merită: femicid.
Nu e doar „o crimă la nervi”. Este expresia unei culturi în care femeia e văzută ca bun de folosință personală. O cultură care le spune victimelor să rabde, să ierte, să „se gândească la copii”. În timp ce statul promite protecție, dar nu o aplică. În timp ce ordinele de restricție sunt hârtie moartă. În timp ce poliția reacționează doar după ce sângele e deja pe asfalt.
România trăiește într-o schizofrenie legislativă: vorbește despre „egalitate” în campanii europene, dar refuză să recunoască juridic faptul că femeile sunt ucise pentru că sunt femei. Femicidul nu este o noțiune „radicală”, cum încearcă unii să o prezinte. Este simpla descriere a realității.
Și dacă realitatea e intolerabilă, cu atât mai mult trebuie să o numim corect. Fiecare femeie ucisă de „bărbatul care o iubea” e o condamnare la moarte semnată de o societate întreagă. De noi toți, câtă vreme tăcem. Iar un stat care nu incriminează femicidul recunoaște implicit că viața unei femei valorează mai puțin. Și de aici pornește rușinea noastră națională.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
