Taxele pe terenuri agricole din unele state membre UE sunt ca lanțurile de la picioare care împiedică bunul mers si îngustează orizontul.
În cadrul Uniunii Europene (UE), în ciuda Politicii Agricole Comune (PAC) care beneficiază de 32% din bugetul european, în ciuda directivelor privind mediul sau piața internă, agricultura nu face obiectul unei armonizări fiscale. Având în vedere impozitarea actuală a terenurilor agricole, proprietarii sunt încurajați să schimbe utilizarea agricolă a proprietății lor pentru a o face profitabilă.
Astfel, UE, guvernele multor state membre și profesioniștii din mediul agricol sunt unanimi în opinie: artificializarea terenurilor este rapidă. Acesta este un factor de dereglare a biodiversității și chiar de creștere a emisiilor de gaze cu efect de seră, odată cu extinderea urbană.
Soluții pentru a încetini fenomenul
Lucrările academice sugerează două căi: consolidarea profitabilității agriculturii și a terenurilor agricole și creșterea prețului terenului. Cu toate acestea, impozitarea influențează acești factori. Dacă impozitarea este prea mare, poate reduce rentabilitatea agriculturii și, prin urmare, poate facilita urbanizarea terenurilor agricole. De asemenea, prețul unui bun corespunde veniturilor sale viitoare, dacă impozitarea ridicată a terenurilor agricole reduce venitul anual al acestora, acest lucru le va trage în jos prețul și va încuraja urbanizarea acestora.
În medie, în Europa, terenurile agricole sunt impozitate mai puțin decât alte active, din motive economice și sociale (sprijinirea continuității activității agricole și a veniturilor fermierilor, modernizarea fermelor) mai degrabă decât din motive de mediu.
Cu toate acestea, Franța se află într-o situație particulară. În cadrul UE, este țara care impozitează cel mai mult terenurile agricole.
Franța aplică cinci impozite pe terenurile agricole
Pe lângă mai multe impozite legate de venit (impozit pe venit, contribuții la asigurările sociale, câștig de capital imobiliar), Franța aplică, pe terenurile agricole, cinci impozite care nu sunt legate de acesta: impozitul pe proprietate, impozitul pentru cheltuielile fermei, taxe privind transferurile cu titlu oneros, taxele la transferurile cu titlu gratuit și, după caz, impozitul pe averea imobiliară.
Franța este una dintre jumătate dintre țările europene care mențin un impozit pe proprietate independent de veniturile din terenurile agricole. Este una dintre cele patru țări în care există un impozit pe avere care se aplică terenurilor agricole. Este singura țară în care acest impozit se aplică doar terenurilor, punând astfel terenurile agricole în dezavantaj față de titluri de valoare sau numerar.
Aceste taxe multiple se adună și totalul lor duce la o povară fiscală grea, mult mai mare decât în alte țări din UE pe terenuri agricole.
Franța este caracterizată de un model care a devenit astăzi contraproductiv: un nivel ridicat de impozitare a terenurilor agricole dar și a veniturilor.
Interesant este faptul că prețurile terenurilor de închiriere, stabilite de statul francez, sunt semnificativ mai mici decât în medie în UE. Ele reprezintă aproximativ jumătate din cât sunt în țările vecine (în medie 140 de euro pe hectar în Franța față de 250 până la 300 de euro în țările vecine).
Comparând impozitarea a două persoane care au același venit, dar din două surse diferite, vedem cum situația dețînătorilor de terenuri rurale este defavorabilă.
Exemplu: același venit, impozite extrem de decalate
Domnul Dupont, deținător de acțiuni ale unei societăți are un venit de 100 de euro și plătește impozit la cota fixă de 30% și nimic altceva. Îi rămân, 70 de euro.
Domnul Durand, proprietar de teren agricol, în loc să primească un venit integral de 100, va primi doar 50 de euro. Dar va plăti, în fiecare an, pe jumătate din venitul rămas, un impozit pe terenuri neamenajate, un impozit la Camera de agricultură, un impozit pe venit și contribuții la asigurările sociale a căror cotă marginală urcă până la 62,2% . Deși nu primește decât 50% din venitul pe care ar trebui să-l primească, domnul Durand este impozitat de parcă ar fi primit 100%. Reducerea la jumătate a veniturilor sale de către stat nu este compensată prin impozitare mai mică. Dimpotrivă, domnul Durand este supus unei cote de impozitare de două până la trei ori mai mare decât domnul Dupont care primește 100% din venitul său.
Sistemul francez referitor la terenuri agricole, vechi și nerentabil
Acest sistem, înființat din 1945, a fost inițial destinat să permită fermierilor accesul la pământ fără a suportă costurile semnificative ale achiziției acestuia și să le susțină veniturile. Scopul a fost de a încuraja (ne)agricultorii să „ducă în spate” terenuri agricole pentru a scuti fermierii de această povară și a le permite acestora din urmă să investească în modernizarea fermelor lor. În schimb, proprietarii s-au mulțumit cu o chirie modestă, permițând un randament scăzut, dar pozitiv.
Sistemul, care a funcționat corect până în anii 1960, a deraiat treptat începând cu anii 1970 din mai multe motive. În primul rând, chiriile, care au fost puțin apreciate, au crescut mai încet decât inflația. Din 1950, acestea au scăzut cu aproximativ 1,2% până la 1,3% pe an în euro constant. În același timp, impozitarea veniturilor din terenuri rurale și terenuri agricole a crescut semnificativ. Prin urmare, francezii au asistat la un efect antagonic: scăderea veniturilor și creșterea impozitării.
Urbanizarea și instalarea infrastructurii de energii regenerabile
Deținătorii de terenuri agricole s-au trezit așadar într-o situație în care, din cauza erodării terenurilor și a dispariției randamentului net din chirie, singură cale de ieșire care le-a rămas pentru a obține un venit pe plus din activele lor rămâne schimbarea destinației terenurilor: urbanizarea, instalarea infrastructurii de energie regenerabilă.
Aproape două treimi din teren este închiriat în Franța, spre deosebire de Regatul Unit, de exemplu, unde majoritatea fermierilor sunt și proprietari.
De asemenea, pare contradictoriu cu controlul artificializării consacrat acum prin lege și nefavorabil politicilor de biodiversitate și climat. Obiectivele de artificializare netă zero în 2050 și o reducere a ratei de artificializare până în 2030 nu rezolvă cu nimic această problemă. Noile standarde de reglementare vor avea că rezultat probabil reducerea vitezei de artificializare a terenurilor agricole și a spațiilor naturale.
Dar ele nu schimbă în niciun fel situația de rentabilitate negativă a terenurilor rurale. Cu toate acestea, este greu de văzut cum autoritățile publice ar putea obliga proprietarii de zone naturale și agricole să păstreze activele care sunt în pierdere. Dacă reglementările nu evoluează pentru a le permite să atingă o rentabilitate minimă, chiar scăzută, artificializarea lor va continuă în mod disimulat. Putem observa deja acest lucru odată cu proliferarea recentă a proiectelor de instalații fotovoltaice, care consumă mult spațiu.
Sursa: Terre net
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News