Skip to content
Internațional Politică

Franța exclude Italia de la masa deciziilor: ipocrizia franceză vs. populismul italian

Relațiile dintre cele două puteri ale Europei n-au fost niciodată foarte bune, dar în ultimele săptămâni declarațiile politice ale liderilor celor două țări au escaladat foarte repede încât Franța și-a chemat ambasadorul de la Roma, după ce săptămâna trecută, Luigi Di Maio, vicepremierul Italiei și ministrul Muncii, s-a întâlnit cu „vestele galbene”. Ar trebui să nu uităm declarația lui Macron, din urmă cu câteva luni, când a spus că Italia reprezintă „lepra Europei”, iar italienii nu s-a comportat ca un copil supărat.

Scurtă cronologie în războiul declarațiilor

Recent, a avut loc o întâlnire între reprezentanții Movimento 5 Stelle (Luigi di Maio și alți 3 eurodeputați) și candidații „vestelor galbene” la europarlamentare. Macron a înțeles că este un gest de sfidare la adresa sa, numai că Di Maio a mers în mers în calitate de membru al partidului M5S, nu în calitate de reprezentant al Guvernului italian, lucru care îi oferă posibilitatea să stabilească alianțe politice cu oricine. Partidul italian M5S a susținut încă de la început protestele „vestelor galbene” și i-a încurajat pe francezi să lupte pentru drepturile lor, ba chiar le-a promis sprijinul politic pentru a-i ajuta să-și formeze un partid și să se implice în politică.

Nici Matteo Salvini, liderul partidului Lega, nu a rămas indiferent la protestele „vestelor” și a spus, la începutul anului, că îi susține pe cetățenii care „protestează împotriva unui președinte ce guvernează împotriva poporului său”. La vremea respectivă, Franța a reacționat prin Ministerul de Externe, spunând că „Franța este atentă să nu dea lecții Italiei”. Dar cea mai dură reacție a fost chiar a președintelui Macron, la sfârșitul lunii ianuarie: „poporul italian merită un leader la nivelul istoriei sale”, continuând prin a-i acuza pe Di Maio și Salvini că n-au niciun interes să rezolve problemele țării.

Războiul declarațiilor pe direcția Roma-Paris a continuat imediat, iar Di Maio i-a transmis: „înainte să facă morală Italiei, Macron trebuie să elibereze statele africane de sub neocolonialismul francez”. Până săptămâna trecută, când de la un război al declarațiilor, s-a trecut la un război diplomatic și, după cum scrie presa italiană, chiar unul economic privind viitorul Alitalia. Mai exact, jurnaliștii italieni au scris că francezii s-au retras din planul de salvare a companiei Alitalia, după ce Di Maio a oferit sprijin „vestelor galbene”.

Ipocrizia și populismul

Aparent, este o confruntare clasică între populismul italian și elita franceză care visează să conducă Europa, în condițiile în care Franța a strâns datorii uriașe. Emanuel Macron s-a poziționat ca salvator al Franței și al Europei și a eșuat lamentabil în ambele cauze.

Paradoxul este că ambele țări au dreptate când se atacă și ambele au de pierdut, dar ceva mai mult Italia. Aici apare ipocrizia lui Macron, care din vara lui 2018 vorbește despre salvarea migranților în timp ce Parisul închide porturile și respinge navele cu refugiați. De asemenea, sunt numeroase cazurile în care Jandarmeria franceză transporta peste granița cu Italia mai mulți migranți și îi lăsa pe autostradă. Se vorbește iarăși puțin despre migranții care sunt prinși în trenurile Italia-Franța și sunt bătuți de Jandarmerie și trimiși înapoi în Italia. Sau despre cum Poliția de Frontieră a Franței păzește înarmată granița. În timp ce Macron îl acuză pe Salvini că încalcă drepturile și libertățile cetățenilor.

Declarațiile au fost iresponsabile de ambele părți și, privind cu atenție, nimeni nu vine cu soluții, preferând să-i plimbe pe migranți dintr-o țară în alta și să cheltuie degeaba banii Uniunii Europene. Apoi despre neocolonialismul Franței în Africa, despre care a vorbit Di Maio, nu mai e niciun secret pentru nimeni. Chiar Guvernul Berlusconi sau Guvernul Renzi au criticat Franța pentru intervenția în Libia și pentru modul în care se impun pe piața internațională, izolând Italia sau intervenind peste relațiile stabilite de Roma.

Europa de mâine

Totuși, migrația pentru italieni e doar subiect de campanie electorală. Principala problemă a celor doi lideri italieni – Di Maio și Salvini – este una legată de economie și de datoria țării. Principalele țări care au împrumutat Italia în ultimii ani de criză sunt Franța și Germania. Ulterior, Guvernul populist Salvini-Di Maio a cerut Uniunii Europene să le acorde un spațiu mai mare pentru manevrele lor populiste și să mărească deficitul. UE nici nu a vrut să audă și a refuzat fără discuții, obligându-i pe italieni să respecte deficitul de 2%.

De când au izbucnit protestele „vestelor galbene”, Franța a trebuit să deschidă portofelul și să vină cu cheltuieli suplimentare, în condițiile în care președintele intenționa să-i îngroape pe francezi cu noi taxe. Astfel, crescând cheltuielile statului, Macron va crește și deficitul la 3%.

Pentru populiștii de la Roma n-au contat în decembrie 2018 toate diferențele economice dintre cele două țări, care între timp s-au adeverit, Italia fiind în recesiune tehnică. Salvini și Di Maio au acuzat UE de subiectivism, sperând că vor forța mâna oficialilor europeni. Eșecul a fost dureros pentru Guvernul de la Roma, rămas fără posibilități pentru măsurile lor populiste.

La asta se adaugă și faptul că au crescut foarte mult investițiile franceze în Italia, în timp ce investitorii italieni în Franța stagnează. Liderii de la Roma se tem că binomul Franța-Germania va izola Italia și o va transforma într-un stat care să execute ordinele. Premierul Giuseppe Conte are misiunea dificilă de a găsi parteneri sau de a așeza Italia la masa marilor puteri, însă, după acest război diplomatic, a doua soluție pare exclusă. Italia va căuta sprijinul la cele trei mari puteri: SUA, Rusia și China, de altfel cei mai mari adversari ai binomului Franța-Germania. Negocierile cu Trump sunt în plină desfășurare și Italia vrea să devină partenerul americanilor în Europa, temându-se de puterea actualului binom.

Binomul Macron-Merkel și-a găsit un adversar pe măsură în binomul Salvini-Di Maio. Populiștii italieni nu au cea mai bună imagine în Europa, nu vor rezolva problemele țării lor, dar vor fi capabili să pună numeroase probleme Uniunii dacă vor fi ignorați în continuare de la masa marilor puteri și, urmând exemplul englezilor, vor părăsi UE. Un exemplu în acest sens este și decizia Romei de a bloca declarația comună a Uniunii prin care să-l recunoască pe Guaido președintele interimar al Venezuelei. Deși Roma nu-l mai recunoaște pe Maduro, nu vor să cedeze în fața Franței-Germaniei.

Războiul diplomatic Franța-Italia va continua până după alegerile europarlamentare, pentru că în fond se vorbește și despre viitorul Europei: ipocrizia franceză sau populismul italian?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *