Iliescu a murit. Și odată cu el, o parte din trecutul României pe care mulți am vrut să-l uităm. Dar n-am putut

Fostul președinte al României, Ion Iliescu a murit, marți după amiază, în spitalul Agrippa Ionescu, unde era internat de două luni cu cancer pulmonar. El a fost președintele României încă din primii ani după răsturnarea regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu (1990-1996), a avut trei mandate, dar a rămas în istorie drept o figură controversată.

A fost acuzat de crime împotriva umanității în Dosarul Revoluției din 1989, care a fost plimbat prin instanțe timp de 36 de ani fără o concluzie. De asemenea, a fost pus sub acuzare și în Dosarul Mineriadei din 1990, dar la fel, fără un verdict final. Și asta pentru că la Revoluția din decembrie 1989, Ion Iliescu a jucat un rol central în răsturnarea regimului Ceaușescu, aflat la putere din 1965. Deși nu au fost dovezi că a fost „omul Moscovei”, apropierea ideologică și biografică de URSS a alimentat suspiciunile.

Altfel spus, Ion Iliescu nu a fost doar un președinte. A fost, pentru o vreme, fața unei tranziții care ne-a învățat compromisul. O minte bună, dar cu reflexe vechi. Nu l-am considerat niciodată un dictator. Dar nici un vizionar. L-am perceput ca pe un politician care a știut să supraviețuiască tuturor vremurilor – și de aceea poate, mulți l-au iertat, iar alții nu l-au iertat niciodată.

A condus o țară rănită cu o mână sigură, dar a evitat vindecarea profundă. Ne-a promis democrația, dar ne-a livrat-o în pași lenți, cu oameni vechi în haine noi.

Moartea lui vine ca o închidere simbolică a unei epoci. Dar adevărul este că rana lăsată de deciziile sale – mai ales tăcerea privind victimele Revoluției și ale Mineriadelor – nu va putea fi închisă cu un necrolog.

Pot să respect contribuția lui la stabilizarea statului român post-comunist. Dar nu pot să trec peste faptul că pentru mulți oameni, Ion Iliescu nu a fost eliberatorul, ci obstacolul.

Și poate că această ambiguitate va rămâne cea mai sinceră moștenire a lui: un om între epoci, între idealuri, între vină și recunoaștere.

Dumnezeu să-l ierte. România încă nu poate.

Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News