Premierul Nicolae Ciucă a lansat recent cartea sa autobiografică, „În slujba țării”, disponibilă pe site-ul său oficial, www.nicolaeciuca.ro. Volumul, publicat la editura RAO, detaliază aspecte ale vieții de familie și legătura puternică pe care o are cu fiul său, Ștefăniță Bogdan, regretând totuși faptul că din cauza vieții de aramată a fost de multe ori un tată absent.
„Pentru mine subiectul ăsta are o conotație în plus față de relația firească, de afecțiune, dintre tată și fiu. E o temă sensibilă, o nostalgie care vine nu din ceea ce s-a întâmplat, ca orice amintire, ci din ceea ce n-am putut face să se întâmple. Mângâierea de a avea un copil și nemângâierea de a nu fi putut sta cu el atât de mult timp cum mi-aș fi dorit. Aș fi vrut să nu scriu asta, dar nu pot, pentru că m-a marcat. După venirea pe lume a lui Ștefăniță, ne-am bucurat de o jumătate de pâine în plus pe zi și un litru de ulei pe lună, dacă îmi aduc bine aminte, așa era atunci”.
Despre faptul că fiul sau a renunțat la medicină și a ales o altă profesie, Nicolee Ciucă consideră că a fost o decizie curajoasă. Cauzele acestei renunțări vorbesc, în special, despre condiția de medic din societatea românească.
„Sunt mândru de fiul meu. A făcut medicină, dar apoi a luat o decizie curajoasă. A fost o vreme când condiția de medic devenise ingrată, se porniseră campanii de denigrare împotriva unor medici celebri, inclusiv împotriva mentorilor săi, pe care îi respecta. Asta l-a amărât atât de mult încât m-a rugat să nu mă supăr dacă o să renunțe, în favoarea celeilalte pasiuni, informatica. Are o carieră de succes ca bussines intelligence developer la o companie importantă din domeniul bancar. L-am înțeles, chiar dacă i-am acceptat cu greu renunțarea la medicină”.
Regretul unui tată care servește Armata Română la cel mai înalt nivel a fost și este absența din sânul familiei. Faptul că nu și-a văzut zi de zi, fiul crescând, că a asistat la evenimente importante din viață lui, la telefon. „Când a început clasa întâi, eram în misiune în Angola. Când a terminat clasa a opta, eram în misiune în Irak”, acestea sunt doar două dintre momentele importante din viața lui Ștefăniță pe care le relevă în cartea sa.
„Îmi amintesc de ziua când ne-a adus vestea că a fost admis la facultate. Am fost fericit dar, în adâncul sufletului, eram frământat de sentimente amestecate. Pe de o parte, eram bucuros că a crescut și că o să fie un om învățat, pe altă parte – și nu știu dacă o să mă înțelegeți – parcă îmi părea rău c-a crescut, aș fi vrut să fie din nou mic, s-o luăm de la început, să am prilejul să retrăiesc împreună cu el copilăria.
Nu am avut bucuria de a-i fi alături în primele luni, să-l țin la piept. Când a făcut primii pași, eram la cursul de comandanți de companie, la Făgăraș. Când m-am întors, cum am intrat pe ușă, soția îmi zice: „Uite, așază-te aici, pe covor“. Pe urmă, cu copilul în brațe, adaugă: „Acuma fii atent!“ L-a coborât încet din brațe, l-a pus pe picioare și i-a dat drumul către mine. De parcă, în loc să fiu primul martor al acelei imagini unice a copilului care face primii pași, aflam vești despre familia mea cum ar afla un străin.
Nu am putut fi împreună cu Ștefăniță Bogdan în prima lui zi de școală. Nici când a terminat clasa a opta și a dat examenul de capacitate. Eram părtaș la toate astea doar prin telefon. Când a început clasa întâi, eram în misiune în Angola. Când a terminat clasa a opta, eram în misiune în Irak. „Ce mai e pe-acasă?“ îmi întrebam soția. „Dar tu cum ești?“ răspundea ea cu o întrebare la întrebare. „Bine“, spuneam, de fiecare dată. „Dacă tu ești bine, venea răspunsul, și noi suntem bine.“
Despre absențe și familie, despre soția sa, Cristina, și sentimentul etern de dor, despre așteptări dar și teama familiei știind că stâlpul casei este pe câmpul de luptă, Nicolae Ciucă vorbește cu multă tandrețe și recunoștință.
„Am sentimentul, uneori, că absențele întăresc cel puțin la fel de mult o relație ca prezențele. Abia în absența unui om înțelegi cât de mult contează el pentru tine. Dorul, când e simțit în același timp și de bărbat și de femeie, poate să fie uneori mai tandru decât o îmbrățișare.
Cristina m-a așteptat o viață. Chiar dacă am trecut în rezervă, situația nu s-a schimbat prea mult. Încă mă așteaptă și acum, pentru că munca mea începe la șase dimineața, când plec, și se încheie când ajung acasă, la zece sau la unsprezece (…).
Când eram în teatrul de operații, ea nu a lăsat niciodată să se vadă că îi e teamă pentru mine. Nu mă suna niciodată, mă lăsa pe mine să telefonez. A fost o comunicare dincolo de cuvinte, a răbdat mult (verbul a răbda nu e deloc exagerat aici), a făcut față neliniștii băiatului, care crescuse deja și ar fi avut nevoie de un părinte cu care să se sfătuiască”,mărturisește autorul volumului .
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
