„În slujba ţării”. Nicolae Ciucă despre Măriile din viața sa: „Mi-au dat viață, mi-au însuflețit și motivat viața”

Foto INQUAM_Photos_Octav_Ganea

În volumul „În slujba ţării”, președintele PNL, Nicolae Ciucă, vorbeşte despre rolul femeilor cu numele Maria din viața sa. „Atâtea Marii care mi-au dat viață, mi-au însuflețit viața și mi-au motivat viața” spune, cu recunoștință, autorul cărții.

„Pe prietena mea o chema Maria Cristina. Țara noastră se numește atât de frumos Grădina Maicii Domnului. Mă gândesc, păstrând proporțiile, că familia mea poate fi socotită, într-un anume fel, o grădină a Maicii Domnului. Pe bunica, mama tatălui meu, o chema Maria. Pe soția mea o cheamă Maria. Și, în ordinea firească a lucrurilor, pe nepoata noastră o
cheamă tot Maria.

Atâtea Marii care mi-au dat viață, mi-au însuflețit viața și, iată, mi-au motivat viața.

Atâta doar că pe străbunica o chema Anastasia  și, pentru a întregi cercul, pe nepoata mea, pe numele întreg, o cheamă Anastasia  Maria. O familie frumoasă, cu atâtea Marii, încât am putea spune cu sufletul împăcat că Sfânta Maria este apărătoarea noastră, se roagă pentru noi, păcătoșii, acum și-n ceasul morții noastre”.

Tânărul Nicolae Ciucă se conturează în volumul „În slujba țării” la începuturile vieții sale afective când nu existau telefoane mobile, rețele de socializare, iar pentru a-ți cuceri partenera te apropiai cu sfială de nopțile albe ale lui Dostoievski.

„Dintre cele două nume ale soției, îl folosim în casă pe cel de Cristina, ceea ce face, pentru noi, din sărbătoarea Crăciunului o dublă sărbătoare. Să nu anticipăm. Suntem, încă, în 1983, abia ne-am cunoscut, nici măcar n-am avut curajul s-o țin de mână. Cum nu puteam vorbi nestingheriți peste gardul școlii, am ales ca formă de comunicare bilețelele pe care le strecuram la repezeală printre ochiurile plasei de sârmă.

Pentru tinerii de azi, obișnuiți cu Messenger-ul Facebook-ului, modul nostru de comunicare poate părea înduioșător. Mai aproape de nopțile albe ale lui Dostoievski decât de vremurile de azi. Poate că tocmai modul în care s-a născut prietenia noastră, fragilitatea acelei relații, dată de constrângerile pe care trebuia să le depășim, a făcut ca sentimentele să ne reziste în timp.”.

În cartea sa, Nicolae Ciucă își amintește de Cafeneaua lui Agop, loc de întâlnire al studenților din acei ani și locul unde povestea de dragoste cu soția lui își urma cursul.

„Multă vreme ne-am aflat într-o stare de grație, chiar dacă ne puteam vedea și vorbi nestingheriți doar de două ori pe lună și numai duminică după-amiază. Era și o șansă în asta pentru că de obicei duminică după-amiază orașul era pustiu, iar asta ajuta comunicării noastre, dându-ne sentimentul că suntem, în înfiriparea iubirii noastre, singuri pe lume.

Și am învățat ce înseamnă dorul de celălalt, cu siguranța că, măcar pentru scurt timp, întâlnirea ce avea să urmeze o să-l mai domolească. În timpul liceului militar, n-am spus nimic acasă despre prietenia noastră. Ei i-a fost chiar mai ușor, căci stătea la internat, familia ei nu era din Craiova, ci din Valea Stanciului, o comună situată ceva mai la sud, spre Dunăre.

Când am trecut în anul patru și m-am socotit destul de mare să nu trebuiască să mă încumet să invit o fată doar la cofetărie, am început să mergem la cafeneaua lui Agop din fața Universității. Armeanul Agop Melichian era vestit în toată Craiova pentru cafeneaua lui.

Nu doar pentru că acolo se bea o cafea foarte bună, dar și pentru că, fiind situată lângă Universitate, mai toți studenții treceau pe la el. Nu cred să existe vreun absolvent de universitate din anii aceia pe care să nu-l încerce un licăr de nostalgie la auzul numelui acestuia.

Nicolae Ciucă readuce parfumul acelor ani descriindu-l pe Agop cu aspect de tenor italian, vorbăreț, ca făcând parte din universul lor.

Cafeneaua lui Agop era, pe timpul verii, o terasă plină de verdeață. Agop servea, de obicei, el însuși, glumind cu toată lumea. Era un tip brunet, cu părul des și ondulat, cu o mustață subțire sub nasul coroiat și sprâncene groase, arcuite, tipice pentru poporul acela caucazian. Era un bărbat frumos, avea aerul unui tenor italian, aducea cu un cântăreț latino-american la modă din vremea aceea care trecuse și prin România, Luis Alberto del Paraná.

Cafeneaua lui Agop este importantă pentru noi căci pe terasa aceea, aplecați unul spre celălalt și cu degetele atingându-se printre ceștile de cafea, am vorbit pentru prima oară despre viețile noastre ca despre una singură”.

Nicolae Ciucă își amintește și de serile de dans, furate între orele de cazarmă și cele de visare.

„Ba uneori o invitam pe Cristina și la dans. Erau două discoteci în oraș unde mergeam, la Casa Sindicatelor și la Dinamo. Vă întrebați cum reușeam să frecventăm discotecile, dacă la șapte seara trebuia să fiu înapoi la cazarmă. Pe vremea aceea, discotecile nu se deschideau târziu, în noapte, ca azi, încât și cei ca mine, chemați de trâmbița stingerii, aveau timp să se bucure. Cum zice Ecleziastul: „Pentru toate există o vreme; și orice lucru de sub cer are timpul lui“, remarca, cu nostalgie autorul volumului „În slujba ţării”.

 

Autor

Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News

Citește și: