Încercările recente de a păstra în viață fabrica de zahăr de la Luduș, județul Mureș, reprezintă cel mai recent episod din istoria întinsă pe zeci de ani a industriei, în care aproape 30 de unități și-au închis porțile.
Soarta fabricilor de zahăr din România a reintrat pe agenda publică a guvernanților în contextul provocărilor economice aduse de războiul din Ucraina și al creșterilor de prețuri la bunurile de consum.
Problema a devenit și mai stringentă odată cu anunțul oficial al gigantului francez Tereos de închidere a fabricii de zahăr din Luduș, județul Mureș.
Este una din cele doar două fabrici din țară unde se mai produce zahăr din recolta locală de sfeclă de zahăr. Cealaltă e la Roman, deținută de grupul austriac Agrana, scrie Europa Liberă.
În 1990 erau peste 30 de astfel de unități în România.
La începutul lunii, Guvernul a mandatat Ministerul Agriculturii să negocieze cu reprezentanții celor aproape 300 de fermieri contractați în mod obișnuit de fabrica din Luduș, dar și cu conducerea companiei, pentru ca unitatea să rămână în viață.
Fermierii din zonă cultivă anual zeci sau chiar sute de hectare cu sfeclă, fiind încurajați și de subvenția acordată de UE: peste 800 de euro la hectar; una din cele mai mari din domeniul agricol.
Inflația anuală a crescut în luna aprilie până la aproape 14%, mult peste așteptările oficiale. Banca Națională a majorat marți dobânda-cheie, pentru a patra oară în acest an.
Închiderea fabricii îi afectează în primul rând pe cei 150 de salariați, aceștia fiind trimiși deja în șomaj tehnic.
Mai mult, eventuala închidere a fabricii ar face ca producția internă, care asigură maxim 25% din consumul intern – circa 100.000 de tone dintr-un total estimat la 500.000 – să scadă și mai tare.
Demersurilor ministrului Agriculturii, Adrian Chesnoiu, cu privire la fabrica din Luduș se adaugă intențiilor unor investitori privați de a repune în funcțiune fabrica din Bod, Brașov. Cu o tradiție de peste 120 de ani, aceasta se află acum în reorganizare judiciară.
Fabrica de zahăr din Bod a intrat în insolvență în 2010 și în faliment în 2018. În prezent, aici doar se ambalează zahăr importat. Există planuri pentru revitalizarea producției, de anul viitor.
Demersurile guvernamentale sunt tardive sau chiar nerealiste, după unii specialiști și vin după decenii în care producția locală a fost în declin constant.
După ’90, numeroase fabrici din cele peste 30 care funcționau au ajuns direct la fier vechi, în timp ce altele, precum cea din Oradea sau cele deținute de Lemarco în Urziceni și Liești, și-au închis porțile.
Povestea închiderii a zeci de fabrici nu este deloc dulce, dar, pe de altă parte, mitul industriei românești de altă dată este cu multe nuanțe și în acest domeniu. Asta nu explică degringolada de după 1990.
România importa zahăr încă din anii comunismului, spune Mircea Gherghe, fost director al fabricii de zahăr Bod în anii ’90. Nu însă la volumul din prezent.
Iar în 1990, România importa aproape 300.000 de tone de zahăr, potrivit datelor transmise Europei Libere de Institutul Național de Statistică. Ulterior, importurile au depășut 500.000 de tone, ca în prezent să fie de 430.000 de tone.
În primul rând fabricile autohtone au pierdut încă din anii ’80-’90 lupta cu competitivitatea fabricilor din țările vestice, a arătat el.
„Toate fabricile românești, chiar și cele ‘modernizate’ erau în afara schemei de fabrică modernă, în accepțiune vestică, la începutul anilor ’90. Noi am modernizat cu tehnologie depășită, pe când în Occident în anii ’80 a început un amplu proces de modernizare și retehnologizare a industriei zahărului”, a explicat Mircea Gherghe.
În condițiile în care 80% din costurile producției zahărului sunt generate de materia primă și de consumul de gaz, acestea fiind „costuri exterioare, pe care nu le poți controla”, țările vestice au optimizat la maxim marja de 20% prin îmbunătățirea substanțialăa tehnologiei de producție.
Dacă la Bod lucrau 350 de angajați pentru prelucrarea unei cantități între 2.000 – 4.000 de tone de sfeclă în 24 de ore, în fabrici din vest erau suficienți 90 de oameni pentru procesarea a 7.000, 12.000 și chiar 16.000 de tone zilnic.
Taxarea băuturilor răcoritoare cu conținut mare de zahăr ar aduce la buget, în patru luni, 320 de milioane de lei (68 de milioane de euro)
„Practic totul se lucra și se lucrează pe calculatoare de proces, tot ce înseamnă conducere automată, toți angajații dintr-o fabrică vestică erau practic oameni de întreținere”, a explicat el.
Mai mult, tehnologia din fabricile vestice – aparatură de concentrare, evaporare și cristalizare – reduce semnificativ și consumul de bază, energetic.
„Noi nu am mai făcut pasul acesta. Fabricile moderne nici nu mai construiesc hale, au un turn ca la rafinăriile mari, de sus până jos, bagă zeama concentrată sus și merge în cădere liberă până jos, de unde scot zahărul, adică fără oameni, fără nimic, este conducere automată”.
