Surprinzător sau nu, nicio universitate românească nu se află pe lista celor mai bune 1.000 de universități din lume, arată Academic Ranking of World Universities (ARWU) – Clasamentul Shanghai 2023. Pe scurt, România invizibilă, nu „educată”. Lipsa politicilor educaționale, realitatea (covârșitoare) a guvernanților plagiatori, subfinanțarea sistemului și a domeniului cercetării – toate au condus la o „cădere liberă” a țării din topul global Shanghai.
Universitatea Babeș-Bolyai iese din clasamentul actual, după ce a fost prezentă în reputatul top timp de șapte ani (și aflată în intervalul 801-900 în 2022).
Pe scurt, primele trei locuri sunt dominate de universități din Statele Unite, aceleași de anul trecut: Harvard, Stanford și Massachusetts Inst Tech (MIT).
Mai departe, rezultatele clasamentului global al universităților arată că vecinii noști est europeni sunt mai bine clasați. Spre exemplu, Ungaria are patru universități în topul Shanghai (două în intervalul 501-600), și una în intervalul 601-700), Polonia, nouă (dintre care două în intervalul 401-500), iar Cehia, șase (între care Charles University in Prague, în intervalul 301-400), iar Slovenia și Slovacia au câte o universitate fiecare. Apoi, Serbia, stat non-UE, are două universități în clasamentul renumit: Universitatea din Belgrad (ocupă locul 301-400 în clasament) și Universitatea din Novi Sad (901-1.000).
Dacă ne uităm și înspre țările „judecate” deseori pentru nivelul ridicat de corupție, subdezvoltare, sărăcie și nu numai, le regăsim în topul Shanghai. Spre exemplu, Chile are patru universități în clasament (și chiar una aflată în primele 500). Columbia, Ghana, Iordania, Tunisia, Liban, Cipru (cu puțin peste un milion de locuitori, adică aproximativ jumătate cât Bucureștiul) au câte o universitate în top.
România invizibilă academic
Mihai S. Rusu, sociolog și lector univ. dr. la Facultatea de Științe Socio-Umane a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, explică, într-un interviu pentru PS News, despre problemele care trag în jos sistemul educațional din România.
R: Ce spune Shanghai Ranking despre educația superioară din România?
Mihai S. Rusu: Faptul că nicio universitate românească nu este prezentă în clasamentul celor mai bune 1.000 de universități din lume vorbește de la sine despre sub-performanța cercetării din România într-un sistem competițional global. Această absență este cu atât mai elocventă cu cât nu vine deloc ca o surpriză. Ci este consecința directă a politicilor academice deficitare la care au subscris, transpartinic, guvernanții din ultimele decenii. Desigur, nu fără complicitatea celor care ocupă poziții de putere în universități și institute de cercetare, care au acceptat fără prea multă opoziție aceste politici. Iar dacă ne gândim la faptul că unii miniștri ai Educației (și Cercetării) au provenit chiar din rândul universitarilor (mă gândesc aici la rectori numiți miniștri), aceștia au fost chiar promotorii din interiorul sistemului universitar ale acestor politici academice.
R: Retorica performanței academice – pe ce se sprijină? Care este realitatea din sistem?
Mihai S. Rusu: E cât se poate de limpede că absența universităților românești din clasamentul Shanghai (ARWU 2023) spune ceva semnificativ despre sistemul de educație superioară din România. Pe de altă parte, aceste clasamente globale nu trebuie luate ca o măsură absolută a valorii instituțiior de învățământ.
Altfel spus, e greșit să cădem în capcana fetișizării acestor ranking-uri. Ele sunt criticabile pe mai multe considerente: în primul rând, putem interoga critic metodologia de clasare a universităților, arătând faptul că unele criterii avantajează în mod evident anumite instituții de învățământ din lumea anglo-americană (de exemplu, în clasamentul Shanghai contează foarte mult dacă o universitate are în comunitatea sa academică laureați ai Premiului Nobel).
Apoi, e de asemenea evident că performanța în cercetare este o consecință a finanțării, drept pentru care țările cu economii puternice vor performa academic mai bine în aceste clasamente. Nu trebuie să uităm că practica ierarhizării academice în clasamente globale poate fi contestată în sine ca un mecanism de consacrare și reproducere a inegalităților instituționale.
De asemenea, la fel de criticabilă este impunerea unui model de ierarhizare bazat pe criterii cantitative precum numărul de premianți Nobel, citări, brevete și articole apărute într-o anumită categorie de reviste științifice.
R: Politicul influențează sistemul academic. Ne trage în jos numărul mare de guvernanți plagiatori?
Mihai S. Rusu: Prim-miniștrii și miniștrii plagiatori reprezintă doar vârful iceberg-ului. Însă faptul că mediul academic tolerează și chiar încurajează ajungerea în funcții de cea mai mare responsabilitate publică a unor impostori care se legitimează intelectual prin lucrări plagiate spune la fel de multe despre el însuși. Plagiatul în rândul guvernanților a devenit nu doar o constantă a ultimului deceniu ci, tocmai de aceea, a fost banalizat ca ceva de la sine înțeles. Toți acești miniștri care s-au remarcat prin lucrări și teze de doctorat plagiate sunt produsele unui sistem universitar care le-a facilitat practicile frauduloase. De aceea, responsabilitatea nu trebuie concentrată în întregime în venalitatea indivizilor care, prin plagiat și impostură academică, și-au construit traiectorii politice. Ci se cuvine identificată mai ales în mecanismele instituționale și culturile organizaționale care operează la nivel de universități și care le-au făcut înainte de toate posibile.
Pentru sistemul universitar românesc, dar și pentru societate per ansamblu, a avea guvernanți plagiatori este un blestem cu consecințe catastrofale. Un ministru plagiator, mai ales instalat la cârma Ministerului Educației, decredibilizează întreg sistemul educațional și, prin contra-modelul pe care îl oferă, pervertește valorile ce stau la baza educației: muncă și efort, onestitate morală și modestie intelectuală, rigurozitate metodologică și respect pentru cunoaștere.
R: Ce se întâmplă cu bugetul pentru Cercetare. Care este situația și de ce e subfinanțată?
Mihai S. Rusu: Bugetul pentru cercetare în România este infinitezimal și într-o continuă scădere în ultimii ani. Din acest buget oricum caricatural, marea majoritate a fondurilor merge către științele naturii, medicale și inginerești. Ceea ce face ca științele sociale și disciplinele umaniste să rămână cu firimituri bugetare. Ținând cont de această situație a unei subfinanțări cronice, universitățile românești sunt chiar mai performante decât ar fi cazul, dacă am merge pe un model cauzal de înțelegere a performanței academice ca determinată de finanțarea economică. Pe zona de științe sociale și discipline umaniste în care activez, în multe universități din țară există cercetători și grupuri de cercetare cu rezultate remarcabile pe plan internațional. E complet dăunător ca astfel de realizări, care sfidează tiparul determinisului economic, să fie folosite ca exemple ale faptului că se poate face performanță și în condițiile existente de precaritate a finanțării. Se poate, desigur, însă doar individual și în grupuri mici, numai că astfel de realizări nu pot include universități întregi pe locuri onorabile în clasamente internaționale. Pentru a avea universități românești în aceste clasamente, e nevoie de o politică de finanțare a cercetării congruentă cu obiectivul avut în vedere, pe lângă multe alte corecții structurale care să reconfigureze întreg câmpul academic din România.
R: Privind clasamentul, ne putem ori ba compara cu țările occidentale?
Mihai S. Rusu: E cu totul nerealist să credem că ne putem „bate” cu universitățile din lumea occidentală. Diferențele cumulative în privința resurselor economice și tradițiilor universitare fac iluzorie o asemenea credință. Altele trebuie să ne fie cadrele comparative și reperele în funcție de care să ne evaluăm. Problema este că, și dacă ne restrângem orizontul comparativ la regiunea Europei Centrale și de Est, România ca țară stă mult mai slab decât state precum Polonia, Cehia și Ungaria (prezente în clasament cu mai multe universități fiecare). Chiar și Serbia, o țară care nici măcar nu este stat membru al Uniunii Europene, figurează în clasament cu două universități. Bătălia pe care trebuie să o ducem este una internă, înăuntrul țării și a fiecărei universități. Pentru bugete de cercetare decente, împotriva imposturii academice, pentru educație relevantă social și pentru cunoaștere care contează. Bătălia nu trebuie purtată nici pentru „top”-uri. Aceasta ar fi o luptă pierdută din capul locului. Poziționarea în aceste clasamente trebuie să fie rezultatul unor activități și consecința realizărilor, nicidecum scopul fantasmagoric după care să fugim în sine.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
