Skip to content
Politică

Interviu cu politologul Robert Adam: Nu sunt de acord cu denumirea de ”Mica Unire”

Adevarul

 

Robert Adam este un tânăr politolog care anul acesta și-a lansat cartea ”Două veacuri de populism românesc” la editura Humanitas.

A fost de acord să ofere un interviu pentru toți cititorii PSNews cu ocazia a 160 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române, eveniment care mai este cunoscut sub denumirea de ”Mica Unire” a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

”Aș spune că acel context politic a fost unul extrem de favorabil prin conjuncția a doi factori care au făcut ca marile puteri să încurajeze, să tolereze apariția unui stat național la gurile Dunării. Deși secolul al XIX-lea este secolul redeșteptării sau al apariției națiunilor, în regiunea noastră nu prea existau state naționale. Existau imperii cu interese divergente. Rusia era, pentru puțină vreme, scoasă din jocul continental după înfrângerea din Războiul Crimeei. Turcia era și ea în recul. Desigur, interesele sale erau foarte importante în Țările Române, dar ceilalți aliați au scos-o practic din joc, astfel încât a fost posibilă apariția acestui stat. Și nu sunt de acord cu denumirea de ”Mica Unire”. Nu există un clasament al unirilor, mică, mare, mijlocie. Nu e un podium, iar fără această unire de la 1859 nu știu ce s-ar mai fi putut uni la 1918.

În al doilea rând, Unirea a fost produsul unor elite liberale. Ideile de la 1848, atunci probabil încă neprinzând un context favorabil, au triumfat parțial la 1859. Pentru că nu toate chestiunile legate de reforme sociale, de drepturi au fost și puse în practică. Totuși, agenda acestei uniri era una extrem de liberală, viza occidentalizarea Țărilor Române, astfel încât putem spune că statul român modern a apărut ca o sincronizare cu Occidentul. 

Ce puteți spune despre populismul din acea vreme? Cum au apelat taberele pro și contra unirii la populism? 

Deși primele mișcări populiste recunoscute pe plan mondial au apărut spre finalul secolului al XIX-lea în Statele Unite și în Rusia, există elemente de discurs populist pe teritoriul României încă de la Tudor Vladimirescu și trecând prin pașoptiști, iar principele A.I. Cuza este și el considerat un populist progresist și autoritar, ceea ce l-a și pierdut de altfel, pentru că reformele pe care el le-a implementat l-a făcut foarte nepopular în rândul elitelor, aceleași care îl aleseseră, dar care nu îl aleseseră ca să le restrângă sau desființeze privilegiile. El este un lider populist autoritar care își cultivă imaginea de părinte al națiunii. 

Trebuie spus faptul că A.I. Cuza, prin secularizarea averilor mânăstirești de la 1864 și prima împroprietărire a țăranilor devine un idol al țăranilor, un adevărat părinte al țărănimii, este divinizat de această clasă extrem de nedreptățită și evident, prin conjuncția măsurilor sale liberale și autoritarismul lui devine indezirabil pentru majoritatea actorilor politici din Principate, astfel încăt este înlăturat la 1866 printr-o conspirație consensuală a elitelor. 

Idealul național, al unității, a fost și unul de occidentalizare a României. Orice încercare a-l orienta contra Occidentului constituie o deviere de la această aspirație a elitelor modernizatoare de la jumătatea secolului XIX. 

Cum au reacționat puterile externe puse în fața faptului împlinit? 

Marile puteri au insistat să avem în continuare două parlamente și alte instituții separate, să fie în continuare doar o uniune personală sub domnia lui Cuza. Cuza a dat un fel de lovitură de stat și aici a adoptat un statut, spunea el, dezvoltător al convenției prin care mergea mult mai departe  decât aceste prevederi și unifica toate instituțiile dând Principatelor Unite osatura unui stat unitar. Cam asta a fost povestea lui Cuza, un reformator autocrat, un personaj care avea multe idei generoase și multe defecte care au fost exploatate abil de către dușmanii săi. 

Dacă după reformele sale se ajunsese la 1 alegător la 8-9 locuitori, după plecarea lui Cuza noua Constituție prevede mecanisme care dădeau un alegător la 80-90 de locuitori. Deci, o spectaculoasă involuție a democrației. 

Propun un exercițiu de imaginație: dacă pe atunci actuala clasă politică ar fi condus România, ar mai fi avut loc Unirea? 

Greu de spus. Aș spune că ar fi avut loc dacă ar fi fost dorită din exterior pentru că nu văd în clasa politică actuală o capacitate de identificare și de proiecție a ceea ce ar putea fi numit interes național sau ideal național. Sunt oarecum convins că acum avem o clasă politică inerțială, pe când atunci era o clasă politică restrânsă și cu viziune. Deci nu s-ar fi produs unirea, decât dacă ar fi convenit unii actori dintre marile puteri. Nici măcar puterile apropiate nu aveau acest interes, cel mult a fost sprijinită Unirea de către Franța lui Napoleon al III-lea. El a fost cumva marele patron și modelul spiritual și un lider al lui A.I. Cuza. 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *