PSnews

Opinii

Interviul cu Sebastian Ghiță – manual perfect de comunicare publică: suspans, decor, personaje și acțiuni

De la bun început trebuie spus că avem de-a face cu două situații diferite: realizarea interviului (despre care s-a scris deja pro și contra suficient de mult cat să nu mai fie nevoie de reluarea argumentației și care are girul uneia dintre cele mai relevante personalități jurnaliste) și forma de transmitere a lui.

După cel de-al doilea episod din serialul Sebastian Ghiță, devine mai mult decât evident faptul că informațiile prezentate nu sunt doar un eveniment sau o dezvăluire jurnalistică. Ele sunt împachetate într-o formulă de marketing și de promovare publică extrem de eficientă.

Generarea suspansului

Într-un decor arid, fără elemente sau cadre spectaculoase, Sebastian Ghiță poartă un dialog cu Ion Cristoiu, creat astfel încât tot privitorul să fie atent la mesaj și nu la imagine. În acest context, pe lângă generalitățile lansate în primul episod, se atinge punctul culminant la finalul acestuia, atunci când se vorbește și se tranzacționează în studio o fotografie în care ar apărea Laura Codruța Kovesi. Ceea ce este de menționat este tocmai faptul că, în mediile jurnalistice și politice acest fapt era cunoscut de câteva zile: că există/că va apărea o fotografie a șefei DNA într-un context privat, controlat de Ghiță. Ceea ce nimeni nu anticipase a fost refuzul acestuia a de o face publică. Atunci.

A doua zi, toată lumea a vorbit despre fotografie, înșurubându-se deja ideea că ea există. Codruța Koveși nu putea să conteste veridicitatea ei, din simplu motiv că ea nu exista, formal, încă. Exista doar ideea că Ghiță are o fortografie cu șefa DNA. Fapt care a devenit din ce în ce mai mult o realitate acceptată în percepția publică.

În eplisodul doi, existența fotografiei este întărită de informația senzațională, cum că ar fi de fapt un stop cadru dintr-un film. Existența unui material filmat a dus deja suspansul la noi cote, fiind un argument în plus, în construcția mentală colectivă că nu există doar o poză, ci un film, deci musai trebuie să fie adevărat. Iar, elementul hotărâtor aruncat în lupta pentru comunicarea publică a fost aducerea unui terț ca martor – socrul lui Ghiță. Acesta nu doar confirmă exitența pozei și a filmului, dar dă detalii picante despre cum ui fost realizate acestea.

Elemente de decor și atmosferă

Ca într-un scenariu scris ca la carte, aseară ieșim din povestea anostă, prin introducerea unor elemente de decor ce îl pot face pe privitor să își închipuie mai ușor contextul: a fost o cramă, se asculta Luis Amstrong, care era piesa favorită a Codruței Kovesi, era un DJ (socrul), a fost un chef de șapte ore, etc.

Toate acestea lucruri, lumești și prozaice, au generat contextul pefect al unei petreceri în care acuzați și acuzatori, infractori și justițiari petreceau împreună.

Pe fondul sonor al melodiei What a wonderful world devine o certitudine o chermeză la care participau personajele unei povești care ar fi trebui să aibă un cu totul alt decor.

Familiarizarea cu personajele

Pentru publicul larg, care poate l-a trecut în uitare pe generalul Coldea, pe fostul director Maior sau alte personaje ale vremii, interviul readuce în actualitate treptat pe fiecare dintre ei. Este perfect construită ideea de gașcă: nu umblau unul fără altul, aniversau zile de naștere, evenimente sau sărbători împreună, gestionau povești de învăluite în mister tot împreună: oficiali, ofițeri și oameni de afaceri.

Ideea de cârdășie, de ștergere a barierelor morale dintre personaje este perfect introdusă și promovată.  

Explicarea acțiunilor

De ce nu a dat odată poza ?

De ce e un serial și nu au dat tot interviul într-o singură emisiune?

Este o negociere sau nu în spatele interviului ?

Toate aceste întrebări au fost subiecte în discuțiile dintre ziariști sau în cercurile celor interesați de istoria recentă.

Realitatea este că, dincolo de orice negociere posibilă sau iluzorie, interviul spune o poveste extrem de complicată, care prezintă un hățiș de relaționări și de interese între personaje extrem de diverse. Sunt elemente care țin de zona unor mari afaceri cu statul român, dar și de operațiuni secrete, evenimente politice și decizii în justiție.

Pentru ca privitorul să poată condamna ceva, el trebuie ca înainte de asta să priceapă măcar o bucată de poveste: cine, cu cine, de ce, ce făcea, etc.Sau măcar să aibă senzația că pricepe. Povestea este fragmentată pentru că ea trebuie explicată. După episod, protagonistul/protagoniștii intră în direct și aduc explicații suplimentare, povestesc detalii picante sau de atmosferă, astfel încât privitorul să creadă cu tărie ca a priceput de fapt ce s-a întâmplat.

Asta este motivul pentru care cel care a gestionat modalitate de transmitere a interviului a luat decizia de a da episoade scurte, cu informații precis segmentate, care să poată fi explicate ulterior și întărite în comunicarea publică. Deja o poveste devine adevărată nu doar pentru că are în sine un element de indubitabilitate, ci pentru că poate fi susținută de o zicere anterioară sau ulterioară, ale acelorași personaje.

Și iată cum, după episodul de aseară, cam tot românul interesat poate povesti, fără să aibă nicio clipă senzația dubiului, este convins că știe cum e în cramă la Ghiță, ce muzică a ascultat și, dacă stau bine să se gândească, sigur au mâncat și niște șorici, chiar dacă acest element este din alt episod, din altă poveste.

Că interviul lui Sebastian Ghiță este o lovitură de presă perfectă, care conține elemente ce servesc interesului public – este deja un fapt. Că demersul jurnalistic este unul perfect sau perfectibil, nu este rolul meu de a evalua, nefiind jurnalist și interviul fiind gestionat de oameni ce au o carte de vizită impresionată în domeniu.

Dar, ca analist și observator al fenomenului, nu pot să nu remarc faptul că demersul jurnalistic este însoțit de o strategie perfectă de comunicare publică, în care povestea este susținută de elemente extrem de importante în evaluarea impactului. Faptul că până în acest moment există doar o latură a poveștii, cei devoalați/acuzați neputând să conteste ceva ce încă nu există face parte din arta punerii în scenă a unuia dintre cele mai importante evenimente publice ce a avut loc în România de după 1989. Cu toate acestea, apariția pozei/filmului devine elementul cel mai important al întregului scenariu, care poate exploda sau se poate dezumfla în funcție de aparția sau nu a dovezii compromițătoare. Aparent, cu cât apariția dovezii este mai întârziată, cu atât este lăsat mai mult timp pentru construirea unor argumente colaterale, iar cei acuzați devin mai vinovați, cel puțin în discursul și imaginea publică.

 

1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Boieru Ioan

    19 martie 2018, 14:40 la 14:40

    Dacă românul s-a născut hoț, de ce să schimbăm ceva, ceea ce genetic avem în noi…Trăiască conjurația rupților în fund din presă cu adevărații voitori de bine al famiglilor din politică și parlament !

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi