Skip to content
Politică

Iohannis vrea armată europeană

nineoclock.ro

Președintele Klaus Iohannis a participat joi la ședința de la Bruxelles a Consiliului European, unde a declarat că România este „foarte interesată de colaborarea structurată pe securitate și apărare externă”.

„Avem Consiliul de vară și avem o agendă foarte bogată. Aș menționa, poate, dintre toate temele care sunt astăzi pe ordinea de zi una care e, poate, mai deosebită și anume așa-numitul PESCO (Permanent Structured Cooperation, planul de cooperare militară al UE, n.r.), deci colaborarea structurată pe securitate și apărare externă. Aici, România este foarte interesată, fiindcă dorim să existe o colaborare strânsă între toate statele membre ale Uniunii și noi o sa ne aducem aportul aici, dar, evident, cu aceeași mențiune pe care am făcut-o și cu altă ocazie. Nu vrem să dezvoltăm un paralelism cu NATO, ci vrem să dezvoltăm structuri care, pe de-o parte, satisfac nevoile Uniunii, pe de altă parte, se completează și nu se concurează cu structurile NATO”, a afirmat joi Iohannis, potrivit Agerpres.

Eforturile Uniunii Europene de a integra armatele statelor membre într-o structură unică de comandă nu au avut succes până în prezent, demersurile Berlinului sau ale Parisului întâmpinând rezistență atât din partea Londrei (câtă vreme Marea Britanie a făcut parte din Uniunea Europeană), cât și din partea Washingtonului, în calitate de capitală a SUA, țara cu cea mai puternică armată din NATO.

Armata comună a Europei ar fi trebuit să cuprindă, conform planurilor liderilor europeni din 1950, 540.000 de soldați, grupați în 40 de divizii a câte 13.000 de militari activi.

Aceste planuri au fost definite pentru prima dată de către miniștrii de externe ai Germaniei de Vest și ai Franței (Konrad Adenauer, respectiv Robert Schumann) în anii de după cel de-al doilea război mondial. O atenție specială merită perioada 1949-1951, când a fost formată Republica Federală Germania, din cele trei zone occidentale de ocupație a Germaniei după înfrângerea în război (franceză, britanică și americană), și a fost semnată declarația de la Roma, de pe 9 mai 1950, care punea bazele construcției europene ce a generat Uniunea Europeană de astăzi. Acel interval de doi ani a cuprins și o latură mai puțin cunoscută pentru europenii de astăzi, obișnuiți cu birocrația de la Bruxelles – ne referim la colaborarea militară a celor șase state membre inițiale ale Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO): Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda.

Ultimele trei țări formează grupul cunoscut drept Benelux, având o istorie și o cultură comună, fapt care a facilitat stabilirea capitalei Uniunii Europene, chiar și după tratatul de la Maastricht, la Bruxelles – oraș în care funcționează puterea executivă (Comisia Europeană) și cea legislativă (Parlamentul European).

Colaborarea militară dintre țările europene, în condițiile existenței Cortinei de Fier, a fost blocată de refuzul Franței, în 1954, de a lua parte la procesul de integrare a armatelor statelor occidentale care făceau parte din Comunitatea Economică Europeană (viitoarea Uniune Europeană, din 1991).

În ciuda așteptărilor, procesul de integrare militară europeană a fost blocat instituțional și dat uitării până după căderea zidului de la Berlin și democratizarea țărilor din Europa Centrală și de Est care făcuseră parte din Organizația Tratatului de la Varșovia (formată în 1949), concurentul NATO în lagărul socialist condus cu mână de fier de către Uniunea Sovietică.

Cu toate acestea, aprofundarea integrării militare europene pare să corespundă așteptărilor cetățenilor europeni. Conform documentului „În apărarea Europei: integrarea apărării ca răspuns la momentul strategic al Europei” (făcut public de Centrul European pentru Politici Strategice pe 15 iunie 2017), timp de peste 20 de ani, aproximativ 7 din 10 cetățeni europeni s-au pronunțat constant în favoarea unei politici comune de securitate și apărare.

În ultimii ani, efortul statelor europene de a-și integra structurile militare de comandă – în paralel cu colaborarea aprofundată în cadrul NATO – se confruntă cu o rezistență acerbă din partea țărilor membre ale Grupului de la Vișegrad: Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *