Rectorul SNSPA, Remus Pricopie, remarcă paradoxul liderului USR, Dominic Fritz, cel care nu are cetățenia română și nu poate deveni parlamentar sau ministru, dar în schimb este lider al USR și stă la masa deciziilor coaliției de guvernare.
„Într-o Românie care se pretinde a fi o democrație funcțională, există situații care par desprinse dintr-un manual al paradoxurilor politice. Una dintre aceste situații este „Cazul Dominic Fritz”, care pune la încercare coerența arhitecturii democratice românești. Nu poate fi ministru sau parlamentar – pentru că nu are cetățenia română –, dar poate sta la masa negocierilor coaliției de guvernare din postura de președinte al unui partid parlamentar. Situația sa este greu de considerat posibilă din perspectiva logicii constituționale românești (și europene), dar poate fi încadrată într-un oarecare perimetru juridic prin suprapunerea unor norme europene cu cele interne. Nu în ultimul rând, „Cazul Fritz” lasă loc unor interpretări și întrebări serioase nu numai despre legalitate, dar și în ceea ce privește dimensiunea legitimității.
Cum a fost ales primar al Timișoarei?
Din perspectiva strict juridică, există o explicație clară pentru prima poziție publică pe care o ocupă Dominic Fritz, cea care constituie „fundația” situației pe care o analizăm acum. La alegerile locale din 2020 și din 2024, Dominic Fritz a fost ales primar al Timișoarei, în baza unei legislații specifice. Articolul 22 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și Directiva 94/80/CE a Consiliului din 19 decembrie 1994 garantează cetățenilor Uniunii Europene dreptul de a vota și de a candida la alegerile locale în orice stat membru în care au reședința, „în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat”. România a transpus aceste dispoziții în Legea nr. 115/2015 privind alegerile pentru autoritățile administrației publice locale, care, la articolele 4 și 5, prevede că cetățenii Uniunii Europene cu domiciliul sau reședința în România pot candida și vota pentru funcții locale – consilier local, consilier județean sau primar. Pe acest temei, un cetățean al oricărui alt stat membru UE poate deveni, în mod legal, primar al unei localități din România.
Aceasta este dimensiunea legalității, care acoperă numai componenta legată de administrația locală și care rezultă din corelarea normelor europene cu legislația internă. În momentul în care această excepție este extinsă pentru alte roluri în administrația centrală și guvernamentală, apar elemente atât de legalitate, cât și de legitimitate.
Or, aici intervine problema. Constituția României, prin art. 16 alin. (3) („Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară”) și art. 37 alin. (1) („Au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot”), rezervă funcțiile și demnitățile publice naționale – de la parlamentar și ministru, până la președintele României – exclusiv cetățenilor români. Aceste prevederi nu au fost modificate de legislația de transpunere a dreptului european, tocmai pentru că nivelul local și cel național sunt tratate diferit.
În logica acestor articole, un actor politic local fără cetățenie română nu poate exercita, nici direct, nici indirect, atribuții care produc efecte în conducerea politică a statului. În mod firesc, asta ar însemna că nu ar trebui să conducă un partid parlamentar (partidul este o instituție cu „funcții publice”, definite atât de Constituție, cât și de legislația specifică) și nici să participe, cu rol decizional, la ședințele unei coaliții de guvernare. În logică formală, și problema „semnăturii” poate fi analizată. Astfel, dacă în calitate de primar, Dominic Fritz are toată puterea conferită de lege pentru a semna documentele asociate autorităților locale, în calitate de președinte de partid și co-președinte al unei coaliții politice la nivel central, semnătura sa (de exemplu, semnătura pe acordul de parteneriat politic semnat de toate forțele politice care participă la această guvernare) poate fi considerată nulă.
Evident, problema „semnăturii” este numai una dintr-o listă lungă de ambiguități juridice. Mai putem adăuga și problema „secretului de stat”. Deși din poziția de președinte de partid nu are acces direct și automat la informații clasificate – legislația românească (Legea nr. 182/2002 și HG nr. 585/2002) rezervând acest acces doar persoanelor autorizate oficial –, în calitate de membru al coaliției de guvernare Dominic Fritz participă la discuții și la adoptarea unor decizii strategice, inclusiv pe subiecte care intră sub incidența legislației privind securitatea națională. Iar în condițiile în care două ministere esențiale (Externe și Apărare), care în mod tradițional lucrează cu „informații clasificate”, sunt conduse de miniștri proveniți din formațiunea politică pe care o reprezintă Dominic Fritz, situația devine și mai confuză juridic, dacă nu chiar dincolo de norma legală și constituțională. Prin urmare, orice întrebare pe marginea acestui subiect este în mod evident întemeiată și se poate transforma într-o „alertă de securitate”, nu în mod obligatoriu în raport cu persoana, ci strict în raport cu respectarea normelor și procedurilor legale. Iar legea se aplică tuturor, inclusiv celor aleși și aflați la putere.
Aici adăugăm distincția dintre legalitate și legitimitate: ceva poate fi interpretat (la limită) „permis” pentru că nu este interzis în mod explicit (legalitate), dar să fie în mod evident discutabil – poate chiar inacceptabil – din perspectiva coerenței constituționale și a încrederii publice (legitimitate). Orice analiză logică – în spiritul Constituției și a legislației aferente – ne conduce însă la ideea că participarea unui primar fără cetățenie română la negocierile guvernamentale și la decizii de stat nu poate fi acceptată numai pentru că legea nu prevede o interdicție explicită. Un astfel de caz subminează ideea că puterea politică centrală aparține cetățenilor români, ideea exprimată în mod direct în Constituția României.
Riscurile sunt multiple, dar toate pot avea un numitor comun: o ruptură între ceea ce unii ar putea considera legal (cel puțin până la o eventuală analiză de constituționalitate, la nivelul CCR, sau de legalitate, la nivelul celorlalte instituții abilitate să facă acest lucru) și ceea ce este perceput ca legitim de către cetățeni. Când această ruptură se adâncește, încrederea publică se erodează, iar spațiul democratic devine vulnerabil la actori politici care promit „restabilirea ordinii” prin mijloace nedemocratice.
Astfel de neclarități juridico-constituționale alimentează, inevitabil, discursul suveranist și populist. Ele oferă pretextul perfect pentru cei care vor să acrediteze ideea că România nu își mai aparține, că deciziile politice sunt influențate din exterior și că integrarea europeană ar fi o amenințare la adresa suveranității naționale. Prelungirea situației analizate în acest articol ar putea chiar agrava tabloul politic, deja inflamat pe un fundal intern complex, cu puternice accente conspiraționiste, peste care se suprapun conflictele geopolitice deja cunoscute. În loc să întărească încrederea în arhitectura democratică, aceste „excepții” neclarificate din perspectiva legalității / constituționalității pot submina legitimitatea și credibilitatea întregului sistem. Este în interesul României să se întâmple acest lucru?
O eventuală „accelerare” a procesului de obținere a cetățeniei române, în viitorul apropiat, nu ar rezolva problema analizată azi. Legea (și actele administrative) nu retroactivează și nu rezolvă situații punctuale, deja existente și care produc efecte. De asemenea, să nu uităm un lucru esențial: războiul hibrid întotdeauna lucrează (și) cu „materialul clientului”. Cu alte cuvinte, cu cât se va încerca „cârpirea juridică” a speței descrise mai sus, cu atât va fi un material și mai apetisant pentru anumite forțe mai puțin democratice, interne și externe, ostile României.
În final, este important să menționez că problema nu este persoana în sine, ci incoerența cadrului normative în care această persoană și partidul pe care îl reprezintă au ales să activeze, respectiv a logicii de stat din spatele acestei situația juridico-politice, o situație atipică nu numai pentru România, ci pentru orice alt stat democratic european. Imaginați-vă un cetățean italian, aflat, cu drepturi egale, la masa coaliției politico-guvernamentale germane sau un cetățean francez, primar ales în Madrid, de exemplu, dar care joacă „roluri de stat” care pot condiționa numirea miniștrilor de Externe și Apărare ai Spaniei. Cred că merită să reflectăm la acest exemplu, (repet !) fără să ne raportăm strict la Dominic Fritz, ci la tipologia situațiilor de confuzie constituțională și juridică, în care orice altă persoană ar putea să se afle, la intersecția dintre jocul politic național și cel european.
O democrație matură are nevoie de reguli clare și coerente, nu de excepții greu de explicat publicului. Dacă vrem să păstrăm deschiderea europeană a vieții noastre politice, atunci trebuie să clarificăm aceste situații și să decidem dacă actuala distincție juridică servește interesului general, este benefică societății și acceptată de cetățeni.
Până atunci, paradoxul rămâne: în România, poți să decizi, de la masa coaliției guvernamentale, cine conduce țara — fără să ai voie să fii tu însuți în fruntea acesteia. Este o lecție despre cum nu doar legea, ci și logica, trebuie să guverneze o democrație.”, scrie Remus Pricopie, într-un editorial în RevistaCultura.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
