Skip to content
Politică

Istoricul Adrian Niculescu: Regele Mihai a pus în paranteze cei 42 de ani de comunism EXCLUSIV

rfi.ro

Istoricul Adrian Niculescu a acordat joi o declarație pentru PSnews.ro, în care a evidențiat rolul regelui Mihai I în istoria României.

Mai precis, profesorul universitar a scos în evidență continuitatea legăturii dintre rege și țara noastră, precum și importanța monarhiei în situații-limită. În opinia lui Adrian Niculescu, regele Mihai „ne-a ajutat, prin viața lui lungă, să punem în paranteze cei 42 de ani de regim comunist”.

„Lucrul fundamental pe care românii ar trebui să-l rețină este rectitudinea acestei imense personalități din istoria României, eleganța lui și mai ales (și este lucrul cel mai important) faptul că, într-un fel sau altul, el ne-a ajutat, prin viața lui lungă, să punem în paranteze cei 42 de ani de regim comunist. A pus în paranteze regimul comunist prin viața lui lungă și în toți acești ani el a reprezentat continuitatea statului democratic românesc în cei 42 de ani de exil adevărat – ăsta e lucrul fundamental. Situația de după ’90 este în altă categorie – nu putem s-o băgăm în aceeași oală, n-o putem categorisi drept exil, deși într-un fel a fost o situație înrudită, dar era un cu totul alt conținut. Eu, ca fost exilat român, asta văd: continuitatea statului românesc democratic și faptul că regele a fost personificarea acestuia.

Probabil că republica este o formă de organizare mai bună, însă monarhia își vădește importanța în situații-limită. Monarhia este mai valabilă în situații-limită, care presupun disoluția statului, invazie străină (e ceea ce s-a întâmplat la noi: cu sovieticii, cu comunismul, cu impunerea unui regim criminal și antidemocratic), a explicat Niculescu.

În continuare, am dorit să aflăm opinia istoricului cu privire la atitudinea afișată în aceste zile de către politicieni odată cu decesul fostului suveran: a fost această atitudine de reconciliere reală sau oamenii politici ai momentului doar au mimat concordia? La rândul lui, profesorul de la SNSPA a opinat „prea mult consens e aproape ciudat”, dar „se poate înțelege, în măsura în care nu este ipocrizie”.

„Ar fi de dorit să se întâmple asta (o reconciliere reală – n.r.). Pe de altă parte, unanimitatea asta într-un fel e de înțeles, dar pe undeva mă cam și sperie. Prea mult consens e aproape ciudat, dar nu total ciudat – adică se poate înțelege, în măsura în care nu este ipocrizie. Pare că acum toată lumea este aliniată pe poziția pro-regele Mihai (înainte de a fi pro-monarhistă). Eu sper ca asta să ducă și la o concordie – deși cred că va fi efemeră – între partidele politice. N-aș paria prea mult pe acest aspect, dar ceea ce vedem acum (această apoteoză a regelui Mihai) până la urmă servește unei cauze – și anume: coeziunea națională. Poate este ultimul cadou pe care ni-l face regele: să ne scoată din dihonie, din dispute și să ajute la stabilirea – fie și măcar pe o perioadă mai scurtă – a unei concordii sau a unui consens. Asta mi se pare foarte important”, a punctat Adrian Niculescu.

În încheiere, l-am întrebat pe profesorul universitar cum crede că ar fi arătat România acum dacă poporul ar fi optat pentru monarhie după 1989 și ce șanse sunt acum pentru o atare revenire. În replică, istoricul a vorbit despre „domnia neîntreruptă” de 77 de ani a regelui Mihai (plus cei trei ani de regență: 1927-1930).

Totuși: Adrian Niculescu a accentuat un mare dezavantaj pe care l-ar fi implicat revenirea pe tron: regele Mihai ar fi putut fi transformat într-un țap ispășitor pentru problemele României și denigrat de către politicieni precum Corneliu Vadim Tudor. Per ansamblu, profesorul de la SNSPA a subliniat că „problemele de fond ale României ar fi fost aceleași”.

„Ca persoană care a gândit că România ar fi trebuit măcar la început să revină la status quo ante (adică la monarhie), însă nu s-au îndeplinit condițiile (dintr-un motiv sau altul), mi se părea destul de logic să se întâmple asta – cel puțin imediat după Revoluție. Mi se părea normal – era o formă de reparație istorică, după care să se facă departajarea: dacă se dorește republică / dacă se dorește monarhie. Ei bine, ceea ce gândeam atunci a fost oarecum infirmat: nu s-a ajuns la restaurarea monarhiei și din cauză că masa critică în favoarea monarhiei imediat după Revoluție era totuși, paradoxal, foarte mică. Drept care, într-un fel (iarăși paradoxal) cred că i-a adus un serviciu mare regelui faptul că nu a fost pe tron. Asta n-a făcut decât să-i crească prestigiul și statura. (Iată: am ajuns la acest final apoteotic.). Totuși, asta vreau să subliniez: problemele de fond ale României ar fi fost aceleași.

E posibilă și cealaltă variantă: e posibil să fi făcut din rege – în cazul în care se întorcea pe tron – un țap ispășitor și cauza tuturor relelor, să vină oameni gen Vadim Tudor și alții, care să incite inclusiv cu accente de tip naționalist («e străin, nu e din neamul nostru») – ceea ce este absurd pentru un om care s-a născut în România și care a trăit profund românește (mai român decât foarte mulți alți români). S-ar fi putut ca revenirea să nu-i facă un serviciu regelui, ci să fie considerat un fel de țap ispășitor și să fie o țintă a multor răutăți. Așa că, într-un fel, situația asta – subliniez: paradoxal – l-a prezervat. A făcut ca prestigiul lui să rămână intact și chiar să crească – să fie, dacă vreți, ca un depozit bancar care crește. Și iată: am ajuns la acest moment, care este mai mult decât triumfal pentru regele Mihai. E ceva absolut extraordinar această apoteoză.

Până la urmă, e un sfârșit frumos la o vârstă extraordinară, pe care puțini o ating. A fost o șansă mare să avem (așa mă gândesc) 77 de domnie neîntreruptă a lui Mihai: din 1940 până acum. Iar dacă adăugăm și cei trei ani când era minor, ajungem la 80 de ani de domnie a regelui Mihai – măcar într-un fel spiritual. Este un record aproape de neegalat în istoria lumii. E un privilegiu că l-am avut pe regele Mihai în viață atâția ani și că a putut tezauriza ban peste ban, în sensul de credibilitate și de prestigiu: an cu an, treaptă cu treaptă, mergând până la momentul politic apoteotic din existența lui – și anume: prezența în Parlament la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, cu discursul acela din 2011 mai mult decât memorabil, care face cât șapte domnii. Această acumulare a credibilității a fost, până la urmă, cadoul suprem pe care o viață dificilă (și cu privațiuni, și complexă – cu multe urcușuri și coborâșuri) i l-a dat. Până la urmă, este un sfârșit fericit: la o vârstă extraordinară, abrahamică, de patriarh al României, la 96 de ani, cu 80 de ani de domnie în spate.

Pentru România a fost un privilegiu. Iar într-un fel – moralmente -, regele a fost neîntrerupt în România timp de 77 de ani. Plus ceilalți trei ani, deci 80 de ani. Nu e puțin lucru. Este extraordinar. Regele Mihai a dat României o permanență, o continuitate, la împlinirea celor 77 de ani de «domnie neîntreruptă». Eu personal aș fi vrut să sărbătorim în exil 50 de ani de domnie neîntreruptă și pornisem un plan în sensul acesta în ’88-’89, numai că a venit Revoluția și s-au schimbat toate datele problemei. Dar eu personal am propus încă din ’87 (când mă gândeam că erau 60 de ani de la domnia din 1927), apoi mi-am dat seama că ne putem concentra pe ’90: cincizeci de ani de domnie neîntreruptă a regelui Mihai. Mi-am dat seama între timp am ajuns la 77 de ani, dintre care cei 42 de ani de regim comunist au fost doar o paranteză – destul de lungă, mai mult decât dramatică în istoria noastră, și totuși o paranteză. E mare lucru: regimul comunist a putut să fie doar o paranteză în lunga sa domnie morală de 77 de ani a regelui Mihai. Nu efectivă, dar morală. Dacă îi adăugăm pe ceilalți trei ani, înseamnă că regele Mihai s-a aflat în centrul istoriei timp de 80 de ani. Vă dați seama? Aproape un secol. Este un privilegiu nemaipomenit pe care îl are țara noastră și trebuie să facem comoară din așa ceva, a detaliat Niculescu.

În încheiere, Adrian Niculescu a afirmat că o eventuală revenire la monarhie (cu principesa Margareta pe tron) depinde numai de opțiunea poporului român – mai precis, de apariția unei mase critice în favoarea unei astfel de forme de stat. Cu această ocazie, istoricul a ținut să facă o distincție între forma de guvernământ (democrația / dictatura) și cea de stat (monarhia / republica).

„Șansele revenirii monarhiei depind exclusiv de poporul român, care în libertate și în deplină cunoștință de cauză poate să opteze sau nu pentru această soluție. Dacă se creează o masă critică în favoarea monarhiei, evident că principesa Mărgărita (i se spune Margareta, dar ea de fapt se numește Mărgărita) este singura îndrituită, dacă poporul român va opta pentru monarhie. Nu forma de stat contează, ci conținutul statului – adică statul democratic. Asta trebuie să primeze. Ăsta este lucrul fundamental. (Unii spun în mod prostesc: «formă de guvernământ». Nu! Corect este: «forma de stat». Forma de guvernământ este democrația.) Apoi e secundar dacă este monarhie sau republică. Nu e nicio diferență între Regatul Olandei și Republica Federală a Germaniei; între Republica Franceză și Regatul Belgiei; între Republica Portugheză și Regatul Spaniei. Dar conținutul este democrația. Forma de stat este un înveliș, dar contează profunzimea – iar această profunzime poate permite – eventual printr-o masă critică de 50% + 1 dintre optanți – o revenire la monarhie. Depinde exclusiv de poporul român dacă dorește această cale și pentru asta există principesa Margareta, în orice moment, cât timp va trăi ea”, a conchis Niculescu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *