Skip to content
Societate

Istoricul Bogdan Bucur nu e de acord cu denumirea de „Mica Unire”: „Avem două mari uniri, Marea Unire din 1859 și Marea Unire din 1918”

Facebook/Bogdan Bucur

Istoricul Bogdan Bucur nu este de acord cu denumirea de „Mica Unire” pentru Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859, considerând că, de fapt, „avem două mari uniri”, unirea de la 1859 și unirea de la 1918. „Sigur, într-o perspectivă istorică, prin comparație cu ceea ce a devenit ”Marea Unire”, ea pare că este mică, într-o gândire comparativă simplistă, de bulevard, dar pentru cei care au înfăptuit-o la momentul respectiv ea nu a fost deloc mică. Avem două mari uniri de fapt”, a declarat istoricul pentru PS News.

”În lucrările istorice savante regăsim detalii impresionante ale proceselor abile de natură internațională pe care făuritorii unirii de la 1859 au trebuit să le depășească. Mă refer în special la opoziția principalelor mari puteri cu care noi ne învecinam, mă refer la Imperiul Rus, la Imperiul Otoman și la Imperiul Austriac. Niciuna dintre aceste mari puteri nu și-a dorit înfăptuirea unirii de la 1859.

După cum vedeți, evit să folosesc termenul de ”Mica Unire”. Sigur, într-o perspectivă istorică, prin comparație cu ceea ce a devenit ”Marea Unire”, ea pare că este mică, într-o gândire comparativă simplistă, de bulevard, dar pentru cei care au înfăptuit-o la momentul respectiv ea nu a fost deloc mică. Avem două mari uniri de fapt, marea unire de la 1859 și continuare ei, partea a doua a marii uniri care este împlinirea acestui proiect de la 1859, proiect care se întâmplă la 1918.

Așadar, realizarea unirii de la 1859 a presupus depășirea unor impedimente extraordinare de natură externă și anume opoziția unor mari imperii cu care noi ne învecinăm. Imperii care au finanțat prin agenții care se aflau la București și prin misiuni diplomatice aflate la București inclusiv armate private, că tot avem grupul Wagner care acționează acum prin Ucraina. Genul acela de armată acționa și în principatul Moldovei și avea ca misiune să sprijine candidatura prințului Sturza, care era un om de paie al Rusiei, în detrimentul proiectului de unificare națională.

În 1859 se petrece doar unificarea politică sub sceptrul unui singur domnitor a celor două principate constitutive, Principatul Moldovei și Principatul Valahiei. Trei ani mai târziu, la 24 ianuarie, se consumă unificarea administrativă, cele două guvernăminte și ele două parlamente și aparatele administrative ale celor două principate se unesc într-o singură capitală care este aleasă, după cum știm astăzi, în municipiul București.

Așadar, unirea săvârșită sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza s-a întâmplat în niște condiții de politică externă extrem de dificile, cu puteri străine care s-au opus unui asemenea proiect politic, nimeni nu avea interesul, cu excepția Franței lui Napoleon al III-lea, care a fost marele nostru prieten și susținător, în rest nimeni dintre marii noștri vecini nu și-a dorit principate unite și puternice. Nimeni nu avea nevoie de așa ceva, căci cu două principate mărunțele, mititele, sărăcuțe, pârlite este mult mai ușor să jonglezi și să le manipulezi după propriul plac.

Unirea de la 1859 s-a făcut în niște condiții care sunt aproape inimaginabile astăzi, în Moldova cu existența unor mercenari polonezi care erau plătiți de către Imperiul Țarist prin niște bancheri de paie și niște oameni de paie din Moldova, oameni care aveau rostul de a susține candidatura principelui Sturza și care nu avea intenția de a realiza sau de a duce la împlinire proiectul Unificării Naționale pentru care a fost ales Alexandru Ioan Cuza.

Este o primă idee, și a doua idee extrem de importantă constă în faptul că unirea a fost consecința unor negocieri, consecința unor tratative, consecința unor discuții pe care le-au avut membrii Partidei Naționale de la Iași și București, cu alte cuvinte boieri luminați și iubitori de țară în cel mai curat sens al cuvântului, care au încercat să găsească cea mai bună soluție și să o negocieze, astfel încât să găsească o figură de om politic care să răspundă necesităților momentului.

Alexandru Ioan Cuza a fost ales inclusiv pentru că era spătarul armatei în Moldova, deci șeful armatei. În teritoriul Moldovei aveam trupe străine, mercenari plătiți să împiedice proiectul unirii, vă dați seama că figura cea mai robustă de luat în considerare a devenit însuși șeful armatei, care putea să facă față unei asemenea amenințări. Deci, alegerea lui Cuza a fost și rezultatul unor împrejurări și dificultăți de moment, dificultăți locale și de moment, dar și rezultatul tratativelor și negocierilor de natură politică pe care elita vremii de la Iași și de la București le-a purtat”, a explicat Bogdan Bucur.

Apare, în premieră, denumirea de „România”

„Până în 1862, 24 ianuarie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a cârmuit peste cele două principate cam cum cârmuiește Regele Angliei peste mai multe țări, doar domnia este comună, în rest fiecare dintre țări având aparate politice, guvernamentale, legislative, polițienești individuale. Această unificare se întâmplă, deci, la 1862.

În 1866, când avem prima constituție a României, este pentru prima dată când unificarea se consumă și din punct de vedere terminologic, și anume unirea dintre Țara Românească și Moldova, dintre Principatul Valahiei și Principatul Moldovei, unire care din punct de vedere constituțional se numea până la momentul respectiv în documentele oficiale ”Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei”. Aceasta era denumirea statului, deci la 1866 se consumă și o unificare de natură filologică, terminologică, noul stat poartă oficial numele de România și, prin art.1 de la 1866, se prevede explicit faptul că Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei poartă numele de România”, a continuat istoricul.

Se conturează „România Mare”

„Procesul de unificare început la 1859 se continuă la 1878 prin tratatul de pace de la Berlin, cu alăturarea Dobrogei de nord, asta pe care o avem și acum în cadrul frontierelor României. După războaiele balcanice din 1912-1913, se alătură Dobrogea de Sud, cu pacea de la București care afirmă rolul de putere regională pentru România și de forță politică regională pentru conducătorul ei politic, regele Carol I. Deci, începând cu 1913 și pacea de la București se alătură și Cadrilaterul, așa numitul Dobrogea de Sud, cu cele două județe Durostor şi Caliacra.

Apoi intrăm în Primul Război Mondial, la sfârșitul căruia se împlinește acest proces istoric cu unificarea Basarabiei în martie 1918, a Bucovinei în noiembrie 1918 și perla coroanei, pe 1 decembrie 1918, este ceea ce ulterior avea să devină și ziua națională a Românei peste timp, unificarea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Satului Mare și Maramureșului”, a mai precizat Bogdan Bucur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *