PSnews

Lifestyle

La storia di una leggenda. La più grande leggenda! (o poveste în imagini – partea a V-a)

listcarbrands.com

Anii ’80 au adus pentru Ferrari doar două titluri mondiale la constructori, cu toate că Scuderia nu a dus lipsă de maşini rapide sau de piloţi de cea mai bună calitate.

În 1981 Ferrari lansează modelul 126C, prima maşină Ferrari de F1 cu motor turbo-supraalimentat. În cei 4 ani de activitate maşina creată de Mauro Forghieri şi revizuită în 1982 de inginerul aerodinamician Harvey Postlethwaite a cunoscut 5 variante.

Prima variantă a fost Ferrari 126CK cu care Scuderia a alergat în sezonul 1981 având sub contract pe Gilles Villeneuve şi pe Didier Pironi.

01

Gilles Villeneuve pilotând spre victorie Ferrari-ul 126CK în GP-ul Spaniei, 1981

www.pinterest.com

Motorul utilizat de 126CK era un mic V6 la 120˚ alimentat de două turbocompresoare KKK. În varianta de cursă motorul dezvolta 550 CP, pentru ca în cea pentru calificări să dezvolte puţin peste 600 CP.

Însă acest motor nu era şi suficient de fiabil, ambele monoposturi abandonând în primele 3 curse ale sezonului, iar pe lângă asta turbo-lag-ul era uriaş şi era totdeauna urmat de o dezvoltare violentă a puterii, ceea ce strica echilibrul dinamic al maşinii. Practic puterea era singurul său avantaj, aşa că Ferrari termină pe locul 5 doar cu 2 victorii obţinute de Villeneuve (Spania şi Monaco).

În 1982 Ferrari vine cu o nouă variantă, 126C2.

02

Ferrari 126C2 (1982). Gilles Villeneuve în timpul antrenamentelor libere pentru GP-ul Belgiei

www.pinterest.com

Modelul din 1981 a fost revizuit complet şi îmbunătăţit substanţial, inclusiv la capitolul fiabilitatea motorului, rezultând o maşină mai compactă, mai agilă, mai aerodinamică şi mai rapidă decât 126CK. Puterea motorului în configuraţia pentru cursă era de 600 CP, iar în configuraţia pentru calificări era de 660 CP.

Drept urmare cei 4 piloţi care au alergat pe cele două maşini Ferrari au strâns suficiente puncte pentru câştigarea titlului mondial la constructori.

4 piloţi într-un sezon din cauza aceleiaşi omniprezente tragedii, moartea.

La data de 8 mai 1982, cu ocazia calificărilor pentru GP-ul Belgiei de pe circuitul Zolder, Gilles Villeneuve moare într-un accident oribil. Îl ajunge din urmă pe Jochen Mass. Acesta eliberează spre dreapta pentru a-i face loc canadianului, însă acesta încearcă să îl depăşească pe dreapta pe Mass şi Ferrari-ul loveşte partea din spate a March-ului lui Mass şi decolează la mult peste 200 km/h, aterizând în bot la peste 100 m şi dezintegrându-se complet.

Gilles Villeneuve a fost găsit mort undeva la peste 50 de metri de locul aterizării, fără cască, dar prins de scaun cu centurile de siguranţă.

Coechipierul său a renunţat la a mai participa la acel GP, iar echipa s-a destrămat.

Înainte de aceasta interesantă a fost configuraţia aripii spate în cursa din SUA, configuraţie obţinută prin specularea unei portiţe din regulamentul tehnic al Formulei 1 pentru a obţine o aripă spate mult mai lată.

03

Ferrari 126C2 în GP-ul SUA (1982)

www.twitter.com

Ferrari 126C2B a fost primul model utilizat de italieni în sezonul 1983. Regulamentul pentru noul sezon spunea că se interzice utilizarea efectului de sol prin introducerea fundului plat, dar Harvey Postlethwaite a proiectat o aripă deportantă care aproape că anula pierderea cauzată de interzicerea tunelurilor Venturi. Pe lângă asta maşina beneficia de nu mai puţin de 800 CP în calificări şi aproape 700 CP în cursă.

Rene Arnoux (FR), Scuderia Ferrari SpA SEFAC 126C2.. United States Grand Prix West, Long Beach, California, USA, 27/03/1983.

Ferrari 126C2B în GP-ul SUA (1983). La volan, René Arnoux

www.pinterest.com

Începând cu GP-ul Germaniei Ferrari introduce modelul 126C3 cu o aerodinamică îmbunătăţită. Cele două maşini au adus titlul mondial la constructori, dar problemele de fiabilitate i-au împiedicat pe Patrick Tambay şi pe René Arnoux să se bată pentru titlul mondial la piloţi.

05

René Arnoux în Ferrari-ul 126C3 (1983)

www.pinterest.com

Anul 1984 aduce pe piste un monstru extrem de puternic, de rapid şi de fiabil pilotat în 3 ani de zile de 4 nume grele ale Formulei 1: Prost, Lauda, Rosberg (Keke) şi Watson. Numele monstrului: McLaren-TAG Porsche MP4/2.

Ferrari încearcă să îi opună modelul 126C4.

06

Ferrari-ul 126C4 pilotat de Michele Alboreto în GP-ul Belgiei (1984)

www.pinterest.com

Deşi Ferrari-ul era mult mai puternic decât McLaren-ul, avea, totuşi, o mare problemă: lipsa apăsării aerodinamice.

07

Marele rival, McLaren-TAG Porsche MP4/2. La volan, Niki Lauda în GP-ul Germaniei, 1984

www.pinterest.com

Lipsa apăsării aerodinamice a fost de-a dreptul fatală pentru performanţa maşinii, Ferrari câştigând o singură cursă în 1984 prin Michele Alboreto în Belgia.

Cu totul seria 126 a reuşit 10 victorii în 4 ani. Adică… nimic!

Acelaşi cuplu de proiectanţi au realizat maşina pentru sezonul 1985, Ferrari 156/85. La volanul său Michele Alboreto devine vice-campion mondial în acel an.

08

Michele Alboreto în 1985 la volanul Ferrari-ului 156/85

www.itsawheelthing.tumblr.com

Motorul acestui model era tot un V6 bi-turbo de 1,5 litri ca şi la seria 126. Vi s-a părut că 126C4 era puternic? Ei, bine, 156-le dispunea de peste 900 CP la o masă de 560 kg! Adică vreo 1600 CP/t! Eat your heart aut, Veyron!

Partea proastă la maşina asta – fiabilitatea! Dar a reuşit un loc 2 la piloţi şi un loc 2 la constructori cu un total de 82 de puncte. Adică a fost foarte competitivă în comparaţie cu succesoarea!

Succesoarea s-a numit Ferrari F1-86.

09

Ferrari F1-86 (1986)

www.formula1.ferrari.com

Cu un mic amendament: F1-86 a rămas în istorie ca fiind cea mai puternică maşină construită vreodată de Ferrari, indiferent dacă vorbim de maşini de stradă sau de curse.

Cât de puternică?

În varianta de curse se mulţumea cu 850 CP, aproape cât avea predecesoarea în configuraţie de calificări.

În calificări Michele Alboreto şi Stefan Johansson aveau de controlat 1200 CP! Nu mai puţin de 2182 CP/t! No comment!

Însă maşina era rapidă doar pe linie dreaptă, având mari probleme de apăsare aerodinamică şi de manevrabilitate. Atât de mari încât a reuşit un singur loc 2, de foarte multe ori abandonând din diverse motive, iar Ferrari termină pe locul 4 în campionat!

Pentru sezonul 1987 Ferrari îl înlocuieşte pe suedezul Stefan Johansson cu austriacul Gerhard Berger. Tot din Austria vine noul designer, Gustav Brunner, iar noul director tehnic este John Barnard venit de la McLaren. Aceştia realizează monopostul Ferrari F1-87, maşina de curse pentru 1987.

10

GP-ul Marii Britanii, 1987. Michele Alboreto la volanul Ferrari-ului F1-87

www.f1fanatic.co.uk

Noul motor V6 de 1,5 litri era tot turbo-supraalimentat, dar, conform noului regulament tehnic adoptat de FIA, turbinele erau dotate cu supape pop-off care reduceau presiunea de supraalimentare şi, implicit, puterea la 950 CP pentru calificări şi 880 CP pentru cursă.

Scuderia temină cu ajutorul celor două victorii ale lui Berger pe locul 4 la constructori.

Pentru sezonul 1988 FIA vine cu noi schimbări tehnice care forţează constructorii să reducă şi mai mult nivelul puterii maxime, iar Ferrari vine cu o nouă versiune a modelului din 1987 numită Ferrari F1-87/88C.

11

Michele Alboreto cu ferrari-ul F1-87/88C în GP-ul Marii Britanii din 1988

www.drivetribe.com

Pentru acest sezon FIA a redus capacitatea rezervoarelor de la 195 la 150 litri, iar presiunea turbocompresoarelor la 2,5 bari, astfel încât puterea motorului Ferrari a scăzut la 650 CP. Totuşi era cel mai puternic de pe grilă, dar era şi cel mai mare consumator de combustibil, nu o dată piloţii Ferrari primind ordin să o lase mai moale ca să poată ajunge la finalul cursei, iar Scuderia termină pe locul 2 la constructori cu o singură victorie în timpul sezonului.

Însă în acelaşi timp Ferrari pregătea în mare secret modelul revoluţionar pentru sezonul 1989, Ferrari 640, ce va fi încredinţat britanicului Nigel Mansell şi austriacului Gerhard Berger.

Monte Carlo, Monaco. 4-7 May 1989. Nigel Mansell (Ferrari 640). He failed to finish due to gearbox problems. Ref-89 MON 27. World Copyright - LAT Photographic

Nigel Mansell cu Ferrari 640 în GP de Monaco (1989)

www.carthrottle.com

Iniţial, 640-ul trebuia să debuteze în 1988, dar diverse probleme ale noii cutii secventiale de viteze au făcut ca maşina să alerge în 1989 cu noul motor aspirat V12 de 3,5 litri, 1989 fiind primul an fără turbo decis de FIA. Acest motor dezvolta 660 CP, cam cât dezvolta motorul turbo din 1988. Însă V12-le era uşor inferior V10-lui Honda utilizat de McLaren în noul sezon.

Cu toate acestea maşina era foarte rapidă! Cu o menţiune, era rapidă în zilele în care nu se strica! Din păcate se strica des, iar Mansell şi Berger au abandonat de foarte multe ori. Când nu abandonau fie câştigau, fie se clasau pe podium! De fiecare dată! De aceea Ferrari a terminat sezonul 1989 pe locul 3.

Pentru 1990 John Barnard a pregătit o maşină derivată din modelul 640 numită, evident, 641, chiar dacă nu a definitivat-o el, ci Steve Nichols venit de la McLaren.

13

Le proffeseur Alain Prost la volanul Ferrari-ului 641 în GP-ul Mexicului, 1990

www.reditt.com

Nichols nu a venit singur de la team-ul britanic, ci l-a adus şi pe Alain Prost, iar modificările pe care le-a adus proiectului lui Barnard au fost făcute luând în seamă stilul cursiv de pilotaj al francezului, total diferit de cel agresiv al lui Mansell.

Ferrari termină 6 curse pe locul 1, iar la sfârşitul sezonului se clasează pe locul 2 la constructori după marele rival, McLaren.

La graniţa dintre anii ’80 şi ’90 Ferrari schimbă modelul de la baza gamei, un model care face legătura între filozofiile de design ale celor două decade, motiv pentru care i-am rezervat pentru prezentare acest loc. Este vorba de modelul Ferrari 348, înlocuitorul superbului 328.

14

Ferrari 348 TB (1989)

www.autoevolution.com

348 a fost ultima maşină cu motor central V8 proiectată sub conducerea marelui Enzo.

Prima serie a apărut în 1989 în două variante de caroserie, coupé şi targa. Coupé-ul a primit denumirea TB (Transversale Berlinetta), iar targa s-a numit TS.

348-ul a avut destul de multe componente în comun cu Mondial t, în special motorul montet longitudinal şi cutia de viteze montată transversal, de unde şi T-ul din denumire.

Stilistic, Ferrari 348 din prima serie se înrudea foarte puternic cu Testarossa (stopuri, prize de aer, nasul), dar şi cu mondial T (stilul nasului şi al prizelor de aer şi jantele). Acest model a fost ultimul design realizat de Leonardo Fioravanti pentru Ferrari dintr-un şir care a cuprins nume precum Dino, Daytona, F40 sau 512 BB înainte de a se retrage de la Ferrari şi de la Centro Stile Alfa Romeo şi de a înfiinţa Fioravanti Srl.

Tot ca în cazul lui Testarossa, radiatoarele au fost mutate pe lateralele motorului.

15

Ferrari 348 TS (1989)

www.blackhorsemotors.com

În 1992 Ferrari lansează o serie limitată (100 exemplare iniţiale) destinată pieţei nord-americane.

Modelul Ferrari 348 Serie Speciale beneficia de o creştere a puterii de la 300 la 312 CP, ecartament spate mărit cu 5 cm, o aerodinamică uşor îmbunătăţită plus câteva alte modificări.

16

Ferrari 348 Serie Speciale (1992)

www.rennlist.com

În 1994 Ferrari a mai produs încă 15 exemplare pentru nişte clienţi speciali.

Un an mai devreme ia naştere o competiţie mono-marcă destinată posesorilor de Ferrari 348, Ferrari Challenge. Maşinilor li se permitea un număr redus de modificări (anvelope slick, frâne mai performante, roll-cage – obligatoriu, o baterie mai mică). Una din condiţiile impuse participanţilor era ca maşinile să rămână road-legal (nu se admiteau motoare sau transmisii modificate) şi piloţii trebuiau să le conducă până la circuit şi înapoi, nu se permitea transportul pe platforme.

17

Ferrari 348 Challenge (1993)

www.carrs.com

Tot în acel an apare şi versiunea facelift cu un aspect asemănător lui Ferrari 512 TR şi cu 20 CP în plus.

18

Ferrari 348 GTB (1993)

www.autoevolution.com

19

Ferrari 348 GTS (1993)

www.autoevolution.com

O dată cu restilizarea, Ferrari lansează şi versiunea decapotabilă 348 Spider.

20

Ferrari 348 Spider (1993)

www.autoevolution.com

Apariţia Spider-ului a coincis cu ieşirea din producţie a modelului Mondial Cabrio.

Acelaşi an 1993 a însemnat şi apariţia modelului 348 GT Competitione destinat campionatelor regionale de GT-uri şi bazat pe modelul restilizat 348 GTB. Nu a avut succes!

21

Ferrari 348 GT Competitione (1993)

www.racecarsdirect.com

Un an mai târziu, în 1994, 348-ul ieşea din producţie.

La începutul anilor ’90 Ferrari revine în lumea bună a GT-urilor clasice lansând un model superb (încă unul!) de coupe cu motor frontal şi 2+2 locuri. Şi nu orice motor, ci un V12 care inaugura o nouă familie de motoare derivate din seria Dino.

Noul model purta numele de Ferrari 456 GT, nume dat, în tradiţia Ferrari, pe baza cilindreei individuale a fiecărui cilindru.

22

Ferrari 456 GT (1992)

www.thewheelsofsteel.com

Caroseria a fost desenată de Pietro Camardella şi Lorenzo Ramaciotti de la Pininfarina. Nu numai exteriorul maşinii a fost unul splendid, ci şi interiorul, fiind un adevărat festin de piele şi aluminiu polişat.

23

Interiorul lui Ferrari 456 GT

www.gtcarlot.com

24

Locurile spate ale lui Ferrari 456 GT

www.gtcarlot.com

Pe lângă versiunea GT mai exista şi versiunea GTA care spre deosebire de GT era echipată cu o cutie automată cu 4 trepte realizată de Ferrari împreună cu FF Developments, actualmente parte a Ricardo Engineering.

V12-le de 5,5 litri aspirat dezvolta 442 CP, împingând luxosul şi greul GT până la viteza maximă de 302 km/h, iar de la 0 la100 km/h în 5,2 secunde.

6 ani mai târziu Ferrari lansează modelul 456M GT care îngloba mai multe modificări în aparenţă minore, stilistice, dar şi aerodinamice.

25

Ferrari 456M GT (1998)

www.pinterest.com

Grila de radiator a fost mărită şi a înglobat şi luminile de ceaţă (la 456 GT făceau corp comun cu semnalizatoarele), au dispărut gurile de aerisire de pe capotă spoilerul fată a fost automatizat, fiind scos la viteze de peste 105 km/h, iar la interior au dispărut o parte din „ceasurile” din consola centrală şi au apărut un nou sistem audio Becker, în locul celui de la Sony, montat în faţa schimbătorului de viteze şi un nou volan.

26

Bordul unui Ferrari 456M GTA (1998)

www.pinterest.com

Înainte de ieşirea din producţie a fost introdusă o nouă variantă numită 456 Bicolore Scaglietti.

27

Ferrari 456 Bicolore Scaglietti (2002)

www.motor-car.co.uk

Pe baza lui 456 Pininfarina a realizat câteva modele inedite.

456 GT Sedan a fost o berlină Ferrari în 4 uşi, unele exemplare intrând în colecţia Sultanului Bruneiului.

28

Ferrari 456 GT Sedan

www.coachbuild.com

Pentru familia aceluiaşi sultan au fost făcut 6 exemplare kombi, printre cele mai frumoase kombiuri din lume, 456 GT Venice…

29

Ferrari 456 GT Venice

www.motor1.com

…asemenea şi decapotabilei GT Spyder. Ulterior câteva 456 GT-uri au fost transformate în Spyder-uri.

30

Ferrari 456 GT Spyder Conversion

www.carsmind.com

31

Ferrari 456 GT Venice Spyder (versiunea pentru Sultanul Bruneiului)

www.coachbuild.com

456-le rămâne în istoria firmei ca unul din cele mai frumoase modele contemporane şi ultimul Ferrari GT cu faruri escamotabile.

Urmaşul lui Ferrari 348 a apărut pe piaţă în 1994 sub forma cea mai rafinată a Ferrari-ului cu motor V8 central şi cu faruri escamotabile, ultimul Ferrari cu astfel de faruri, modelul F355, o evoluţie a predecesorului său, Ferrari 348.

32

Ferrari F355 Berlinetta (1994)

www.davidbushphoto.com

Numele său însemna motor de 3,5 litri cu 5 supape pe cilindru.

Spre deosebire de predecesorii săi, care erau adaptaţi mai mult pentru drum întins, F355 a fost gândit pentru a se mula oricărui stil de pilotaj/condus şi oricărui fel de drum, inclusiv traficului urban. Puterea V8-ului era de 380 CP, ceea ce ii conferea un nivel ridicat al performanţelor (4,7 sec. de la 0 la 100 km/h şi 297 km/h viteză maximă).

O particularitate interesantă era poziţionarea asimetrică a scaunelor, şoferul fiind aşezat ceva mai aproape de mijlocul maşinii decât pasagerul.

În 1994, la lansare, erau disponibile două variante, Berlinetta (coupé) şi GTS (targa), iar în 1995 a apărut şi versiunea Spider (cabrio).

33

Ferrari F355 GTS (1994)

www.pinterest.com

34

Ferrari F355 Spider (1995)

www.autoevolution.com

În 1997 toate versiunile primesc noua cutie de viteze manuală cu comandă electrohidraulică cu padele în stilul celei din Formula 1. În acelaşi timp se schimbă denumirea maşinii din Ferrari F355 în Ferrari 355 F1.

35

Interiorul unui Ferrari 355 F1 Spider (1997). Se vede selectorul cutiei cu padele

www.gtcarlot.com

În 1995 apare modelul F355 Challenge destinat campionatelor monomarcă Ferrari Challenge. Pentru realizarea acestei maşini se pornea de la un F355 Berlinetta care era modificat folosind un kit factory-to-dealer care a devenit din ce în ce mai redus pe măsură ce maşinile au început să vină din ce în ce mai modificate din fabrică.

36

Ferrari F355 Challenge (1995)

www.favcars.com

Ca şi în cazul lui 348 Challenge, şi modelul F355 Challenge era street-legal.

În 1999 apare seria limitată F355 Spider Serie Fiorano, un model vândut aproape în exclusivitate în SUA şi care a fost echipat cu mai multe componente destinate maşinilor de curse (suspensii, frâne şi caseta de direcţie).

37

Ferrari F355 Spider Serie Fiorano (1999)

www.blackhorsemotors.com

În acelaşi an se încheie producţia lui F355 şi apare înlocuitorul său.

În aelaşi an 1994 Ferrari lansează, după mai mulţi ani, un nou model destinat curselor de prototipuri, curselor de anduranţă, modelul 333 SP aparţinând clasei LMP (Le Mans Prototype).

1999 24 Hours of Le Mans

Ferrari 333 SP la 24h du Mans 1999

www.doubledeclutch.com

333 SP a fost proiectat de Dallara Automobili, firmă care s-a ocupat şi de realizarea primei serii, a doua serie fiind realizată de cei de la Michelotto, conform cerintelor celor de la Ferrari. Motorul utilizat era o unitate de 4 litri derivată direct din motorul maşinii Ferrari 641 de Formula 1. Proiectul respecta regulamentul tehnic al clasei WSC (World Sports Car) şi marca reîntoarcerea lui Ferrari în acest gen de curse după 20 de ani.

Încă de la debut s-a dovedit o maşină foarte competitivă câştigând primele două locuri în cursa de debut, Road Atlanta din cadrul 1994 IMSA GT Championship.

39

Ferrari-ul 333 SP pilotat de Jay Cochran, învingător în 1994 la Road Atlanta

www.it.wikipedia.com

De-a lungul anilor Ferrari 333 SP a câştigat aproape 60 de curse, incluzând aici şi victoriile de clasă la Le Mans şi alte curse de anduranţă, ceea ce a dus la câştigarea a 5 titluri de campioni pe echipe, 3 la constructori şi 5 la piloţi, ba chiar de două ori, în 1998 şi 2001, câştigând titlul mondial la toate cele 3 categorii.

1995 marchează ultima încercare, deocamdată, a lui Ferrari de a reveni la vârful competiţiilor de anduranţă, inclusiv cu o victorie la Le Mans, în defuncta serie BPR Global GT Series, viitoarea FIA GT Championship, la clasa GT1, clasa regină de atunci a curselor de anduranţă in care alergau maşini care necesitau şi o mini-serie de 25 de exemplare de stradă pentru omologare. Această clasă a fost dominată în anii ’90 şi începutul anilor 2000 de nume precum McLaren F1 GTR, Porsche 911 GT1 şi Mercedes-Benz CLK GTR.

Ferrari realizează şi prezintă în acel an modelul F50 GT realizat pe baza supercarului Ferrari F50, urmaşul lui F40.

F50 GT

Ferrari F50 GT (1995)

www.carthrotle.com

Partea proastă pentru Ferrari a fost faptul căeria BPR îşi încheie existenţa în 1996, iar regulamentul tehnic se schimbă, iar F50 GT nu se mai încadra in cerinţe, iar producţia se încheie după realizarea a două prototipuri.

Păcat, deoarece maşina avea un potenţial foarte ridicat: 750 CP, 0-100 km/h în 2,7 secunde şi 380 km/h viteză maximă! Ar fi fost o privelişte impresionantă pe Mulsanne!

În anul 1996 Ferrari reia producţia unei tip de maşini care au făcut istorie în cadrul firmei, coupé-urile cu motor V12 frontal, tracţiune spate şi 2 locuri, maşina definitorie pentru Ferrari şi preferata lui Enzo. Ferrari 365 Daytona a fost ultimul model aparţinând acestui gen, însă acesta ieşise din fabricaţie în 1973. Acum Ferrari lansează modelul 550 Maranello, un model care trebuia să fie înlocuitorul a două maşini, al Daytonei şi al Testarossei, deoarece Daytona a fost înlocuită în gamă de Berlinetta Boxer.

41

Ferrari 550 Maranello (1996)

www.autoevolution.com

Aparitia lui Maranello a marcat despărtirea definitivă a lui Ferrari de motorul boxer, acest nou model venind cu un motor V12 din aceeaşi familie Dino din care făcea parte şi motorul lui 456. Designul a fost semnat de acelaşi Lorenzo Ramaciotti de la Pininfarina.

42

Interiorul unui Ferrari 550 Maranello. Se remarcă designul scaunelor care aminteşte de cel al scaunelur de Ferrari 365 Daytona

www.automobilemag.com

43

Ferrari 550 Maranello UK specs (1997)

www.graypaulclassics.com

Motorul lui Maranello dezvolta 485 CP dintr-o cilindree de 5,5 litri, ceea ce permitea maşinii să accelereze de la 0 la 100 km/h în 4,4 secunde şi o viteză maximă de 320 km/h.

La 4 ani de începerea producţiei Ferrari lansează şi o versiune deschisă, 550 Barchetta Pininfarina, o maşină complet deschisă întrucât nu avea nici un fel de plafon rabatabil.

44

Ferrari 550 Barchetta Pininfarina (2000)

www.supercars.net

Iniţial a fost oferit de către Ferrari un soft-top care se monta asemenea unui cort, dar pentru că era utilizabil doar la viteze mici (până la 110 km/h) s-a renunţat definitiv la el.

Ferrari 550 nu a fost destinat niciodată să alerge la curse, dar mai multe echipe private au folosit modele 550 preparate de diverse firme.

Prima astfel de maşină a fost Ferrari-ul 550 GT construit de Italtecnica pentru echipa privată franceză Red Racing în 1999. Maşina era realizată pentru clasa GT3 şi a concurat în FFSA GT Championship.

45

Red Racing Ferrari 559 Maranelo GT Italtecnica (1999)

www.twinrev.com

Cele mai competitive exemplare au fost realizate de Prodrive, acestea fiind utilizate atât de echipa proprie, cât şi de BMS Scuderia Italia.

46

Prodrive Ferrari 550 GTS Maranello (2001)

www.girardo.com

47

BMS Scuderia Italia . Ferrari 550 GTS Maranello Prodrive (2001)

www.download-wallpaper.com

Aceste două echipe au câştigat mai multe curse şi campionate în decurs de 7 ani în SUA şi în Europa, inclusiv în FIA GT Championship.

În 2002 Ferrari lansează înlocuitorul lui 550 Maranello, modelul 575M Maranello. Acesta era o evoluţie a lui 550.

48

Ferrari 575M Maranello UK specs (2002)

www.wikiwand.com

Pe lângă motorul modificat de 5,7 litri mai existau şi alte modificări tehnice: frâne mai mari, suspensii active, o mai bună distribuţie a masei pe punţi şi o aerodinamică superioară.

Puterea motorului a urcat la 515 CP, acceleraţia de la 0 la 100 km/h se făcea în 4,2 secunde, iar viteza maximă a urcat la 325 km/h.

Principala opţiune începând cu 2005 era pachetul tehnic GTC handling package care cuprindea frâne performante din compozit carbon-siliciu de inspiraţie Formula 1, suspensii îmbunătăţite şi un alt eşapament.

49

Ferrari 575M HGTC (2005)

www.duttongarage.com

În acelaşi an Ferrari lansează şi o versiune decapotabilă hardtop numită 575M Superamerica. Acest model era echipat cu un acoperiş decapotabil prin pivotare realizat din sticlă electrocromatică.

50

Ferrari 575M Superamerica (2005)

www.youtube.com

Prin pivotare acoperişul se culca peste capota portbagajului.

În 2006, anul în care a ieşit din producţie, Zagato arealizat un exemplar unicat pentru un client special din Japonia modelul 575M GTZ conceput să semene cu superbul Ferrari 250 GT Berlinetta Zagato din 1956 (vezi partea a 2-a).

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ferrari 575M GTZ (2006)

www.coachbuild.com

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ferrari 575M GTZ (2006)

www.coachbuild.com

Ferrari lansează în 2003 modelul de curse 575M GTC, dar acesta nu a avut performantele şi succesul modelului realizat de Prodrive şi a fost retras din uz în 2005.

53

Ferrari 575M GTC (2003)

www.pinterest.com

Comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi