Skip to content
Externe

Lecția pandemiei: nu toate slujbele sunt inutile

Paul Faith/AFP via Getty Images
" "

În general, crizele reușesc să dezvăluie tot felul de adevăruri. S-a întâmplat în 2008, când am aflat că vrăjitorii financiari pe care obișnuiam să-i tratăm u respect în ultimele două decenii erau, de fapt, niște escroci destul de stângaci de altfel. Astăzi, după criza prin care tocmai am trecut, aflăm o lecție și mai interesantă: ceea ce numim economie nu este altceva decât o altă înșelătorie. Cum altfel să numim faptul că milioane de oameni care lucrează la birou au fost plătiți să stea departe de acesta, să-și reducă programul la 10/15 minute pe zi sau nici atât, cu un impact foarte mic asupra acelor domenii care ne-au asigurat hrana, îmbrăcămintea, sănătatea și divertismentul?

Care este rostul numărului mare de consultanți pe probleme de leadership, directori și cercetători în marketing, avocați corporativi, cei care fac lobby, președinți și vicepreședinți, ca să nu mai vorbim despre șirul lung de asistenți care-i însoțesc pe toți aceștia? În multe domenii, cum ar fi cel al sănătății, pare că lucrurile au mers mai bine fără cei cu joburi neesențiale.

" "
" "

Se pare că cei care au puterea să facă cel mai mult rău sunt foarte bine recompensați, în timp ce aceia care fac mai mult bine – nu.
Manualele de economie ne învață că „piețele financiare” sunt un mod superior, bazat pe principiile cererii și ofertei, de a face ceea ce guvernele au încercat să facă prin planificarea centrală – și că își servesc cetățenii alocând în mod optim resurse pentru a le satisface dorințele și nevoile.
Și totuși, „piața” pare să fi eșuat, așa cum au eșuat planurile cincinale cândva, creând prăpăstii aproape de neimaginat între bogați și săraci, generând crize financiare periodice și, îndreptându-ne, se pare, cu viteză amețitoare spre secătuirea pământului de resurse.

Poate că alocarea eficientă nu a fost niciodată o miză importantă. Poate că Wall Street există doar pentru binele și prosperitatea proprie. Poate că toate aceste turnuri strălucitoare sunt doar un fum, la fel ca sutele de reviste interne corporatiste. Poate jumătate din dioxidul de carbon pe care îl eliberăm în aer este doar pentru ca niște vicepreședinți să ajungă dintr-un loc în altul și să spună: „iată, acesta este imperiul meu!”

Cei responsabili în cele din urmă de această stare de lucruri sunt mulți dintre cei care stau acum și lucrează de acasă.
Deci, ce se întâmplă cu cei care lucrează efectiv — cei care, după cum am descoperit recent, ne fac viața posibilă? Să facem un exercițiu de gândire. Ce-ar fi dacă am concepe „economia” nu ca pe o piață, ci ca pe un mod în care oamenii au grijă unii de alții, oferindu-și reciproc lucrurile de bază de care au nevoie pentru a duce o viață bună? Dacă definim productivitatea în acest mod, vom ajunge cu ușurință la concluzia că locurile de muncă cele mai avantajoase (pentru noi) din punct de vedere economic – culegători de fructe, asistente medicale, curieri, electricieni, casieri – nu sunt doar cel mai puțin plătite; sunt tratate cu puțină considerație și sunt, adesea, și cele mai periculoase.

Nu în ultimul rând, poate chiar cea mai valoroasă muncă nu este deloc plătită. Este realizată din dragoste, de femei de cele mai multe ori. Acum, este la modă să-i sărbătorim pe muncitorii esențiali, așa cum facem cu soldații, polițiștii, care-și pun uneori viața în pericol pentru a avea grijă de noi. În realitate, fermierii, pescarii, șoferii, gunoierii și lucrătorii din construcții au fost întotdeauna mai susceptibili să moară la locul de muncă decât ofițerii de poliție. Însă pur și simplu nu ne gândim niciodată la acest lucru, la fel cum nu ne întrebăm niciodată de ce mulți dintre cei care ne asigură lucrurile esențiale sunt obligați să poarte uniforme ciudate, inconfortabile, fără niciun motiv special. Ei își un viața în pericol pentru noi, însă pur și simplu nu observăm acest lucru. Pentru că principiul care ne guvernează este acesta: cei care au puterea să facă cel mai mult rău sunt foarte bine recompensați, în timp ce aceia care fac mai mult bine – nu sunt.

Ce-ar fi ca anul acesta să facem altfel: să le dăm acestora din urmă niște bonusuri de două-trei ori salariul anual, așa cum facem cu cei de pe Wall Street și pe aceștia să-i aplaudăm eventual, fără să le plătim nimic? Poate că atunci ne vom gândi că poate e cazul ca cei care lucrează acum de acasă să nu se mai întoarcă la birourile lor, la care putem renunța.

David Graeber este profesor de antropologie la the London School of Economics și autor al lucrării Bullshit Jobs: A Theory (Simon & Schuster, 2018).

Politico.eu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *