Skip to content
Opinii & Analize

LUMEA VĂZUTĂ DE LA BUCUREȘTI. Doctrina Trump versus doctrina Mogherini

În articolul trecut avertizam că ideea unui Trump nefrecventabil și intratabil care ar fi obligat, chipurile, europenii să intre în logica individualistă a „autonomiei strategice” este complet lipsită de acoperire. Ideea a fost asumată oficial de către europeni, cum am văzut, cu mult înainte de alegerea lui Donald Trump la Casa Albă – pe fondul „certitudinilor” europene că oricum Trump nu câștigă – și inclusă în documentul de politică și securitate al UE cu aproape jumătate de an înainte (așa numita „doctrină Mogherini”).

Odată cu alegerea surprinzătoare a președintelui republican la Casa Albă, diferențele de viziune au devenit evidente și, pe fond, ireconciliabile. S-a petrecut un lucru surprinzător. În ciuda faptul că implicarea administrației Trump în Europa a fost, cel puțin la nivel NATO, indiscutabil mai consistentă decât cea a administrației Obama – vom reveni asupra subiectului -, s-a instalat opinia că America abandonează Europa, iar bătrânul continent trebuie să își poarte singur de grijă. De aici și popularitatea pe care a căpătat-o ideea de „autonomie strategică” ca soluție salvatoare pentru o Europă sedusă și – vai! – abandonată…

E drept că această mistificare a fost favorizată de o diferență radicală de viziuni între Washington și Bruxelles, chiar la nivel de opțiuni existențiale ultime și de filosofie istorică. În ciuda faptului că formula pare, pentru unii, pompoasă în raport cu președintele american, realitatea de dincolo de zgomotul de fond e că doctrina Trump este, poate, cea mai articulată și coerentă dintre toate doctrinele livrate în ultima vreme de șefii de la Casa Albă, cu excepția, poate, a Doctrinei Bush după 9/11.

Că ne place, că nu ne place, că vrem sau nu vrem, Trump e coerent și previzibil. Iar în ce privește diferența față de doctrina Mogherini, această răzbate, practic, în toate discursurile publice ale președintelui american, de la Discursul de politică externă din timpul campaniei prezidențiale din 2016, trecând prin cel din Polonia, cu ocazia vizitei din 2017, și culminând cu cel de la ONU de anul trecut.

Și asupra ultimului trebuie să insistăm. Căci niciunde, poate, aceasta diferență doctrinară nu se developează mai pregnant decât în faimosul și mult comentatul/contestatul discurs al lui Donald Trump la cea de-a 74-a sesiune a Adunării Generale a ONU, din 2019. Cu acest prilej, în fața liderilor mondiali, președintele american a transmis o serie de mesaje limpezi despre prezent și, mai ales, despre viitor: „Viitorul nu aparține globaliștilor. Viitorul aparține patrioților. Viitorul aparține națiunilor suverane și independente care își protejează cetățenii, își respectă vecinii și onorează diferențele care fac ca fiecare țară să fie specială și unică… Libertatea se păstrează, suveranitatea se asigură, democrația se susține, măreția se realizează doar prin voința și devotamentul patrioților. În spiritul lor se găsește puterea de a rezista opresiunii, inspirația pentru a forja moștenirea trecutului, bunăvoința de a căuta prietenie și curajul de a ajunge la pace. Dragostea pentru națiunile noastre face lumea mai bună pentru toate națiunile… Așadar, le spun tuturor liderilor de astăzi, alăturați-vă nouă în cea mai plină de satisfacție misiune pe care o poate avea o persoană, cea mai profundă contribuție pe care o poate face cineva: Ridicați-vă națiunile. Prețuiți-vă cultura. Onorați-vă istoriile. Prețuiți-vă cetățenii. Faceți țările voastre puternice, prospere și drepte. Onorați demnitatea poporului vostru și nimic nu va fi în afara voinței voastre. Când națiunile noastre vor fi mai mari, viitorul va fi mai luminos, oamenii noștri vor fi mai fericiți și parteneriatele noastre vor fi mai puternice”.

Cuvinte pe care sau le îmbrățișezi sau le respingi… Donald Trump nu lasă pe nimeni indiferent. Dincolo însă de opțiunile fiecăruia, ceea ce ne interesează aici este deosebirea radicală între cele două viziuni, ale Americii și Europei, pe care le schițăm aici.

Pe de-o parte, în doctrina Mogherini, dorință de „guvernanță globală”, multilateralism, reglementare planetară, supra-naționalism și supra-statalitate. Pe de alta, doctrina Trump, respectiv abhorarea globalizării ca proiect de guvernanță, asumarea mondialismului doar ca inter-naționalism, respectiv cooperare națională, reticența față de multilateralism și instituții supranaționale.

Sunt diferențe radicale, esențiale – în sensul că merg la principiile ultime -, care definesc două moduri de raportare la lume. Aici se produce de fapt ruptura între Europa și America, cel puțin America lui Donald Trump.

Și nu se poate altfel. Europa este obligată să fie supranațională și globalistă, prin însăși natura ei, să încurajeze multilateralismul și instituțiile supranaționale. America lui Trump, pe de altă parte, nu mai vrea să fie asta, căci a fost 30 de ani și – conform celebrului discurs din 2016 de politică externă al candidatului, pe atunci – nu a avut nimic de câștigat, doar de pierdut: de la bani la prestigiu, de la deturnarea atenției de la problemele americanilor la susținerea unui mediu global în care competitorii Americii au crescut, nestingheriți, mari și puternici (Rusia și, mai ales, China).

Aici e miza adâncă a relației transatlantice și atmosfera neînduplecată care plutește acum deasupra oceanului. Și aici este și una dintre mizele alegerilor prezidențiale americane care stau să vină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *