Skip to content
Opinii & Analize

LUMEA VĂZUTĂ DE LA BUCUREȘTI. Donald Trump a fost (doar) pretextul „autonomiei strategice” a Europei

În urma editorialului publicat săptămâna trecută, am primit o serie de observații, unele îmbufnate, care plecau de la ideea că toată discuția cu „autonomia strategică” a Europei nu a fost o opțiune, ci o obligație, generată de administrația Trump și refuzul Americii de a mai considera UE un partener viabil și de încredere. Rămasă fără partener de partea cealaltă a Atlanticului, ce altceva îi mai rămânea Europei să facă decât să își găsească singură rostul și să-și asigure, tot singură, securitatea, în lipsa interesului american pentru bătrânul continent? „Autonomia strategică” ar fi fost, în această interpretare, o opțiune fortuită, nedorită, dar… fatală.

Opinia acesta e larg răspândită și, din acest motiv, merită o clarificare. Căci, în realitate, lucrurile nu stau așa; ci exact pe dos. 

Ca să anticipăm puțin, s-a petrecut în acest caz ceea ce s-a întâmplat cu administrația Bush jr., mai ales după invazia din Irak condusă de Statele Unite din 2003. S-a născut atunci cel mai pregnant și tenace curent anti-american, unii ajungând chiar să acrediteze secolul XX ca „secolul anti-american”. A apărut atunci, chiar în timpul intervenției americane, și idea unicității europene bazată pe contrastul dintre Europa și America. Europa nu e America! Europa s-a născut pe străzile protestelor anti-americane din capitalele europene, iar identitatea ei se năștea prin contrast cu ceea ce a fost și este societatea americană. Această teză a fost lansată, concomitent, în marile ziare europene, și a generat o dezbatere amplă. 

Ieri ca și azi. Președintele Bush a fost pretextul pentru ieșirea la rampă a unui puternic anti-americanism, adânc înrădăcinat în unele zone ale vestului european. Mult mai tenace decât ne-popularitatea președintelui de atunci, acesta și-a găsit pretextul perfect în personalitatea lui George Walker Bush

Suntem acum în aceeași logică. Ideea că „Trump e de vină” nu face decât să ilustreze același sentiment, care a irupt iar pe scenă cu o tonalitate și mai furioasă.

Cum stau lucrurile, de fapt? Europenii coceau demult ideea distanțării de America și nu au avut nevoie de Trump ca să gândească așa. Nici măcar să o spună cu voce tare. Cine citește documentul programatic de politică externă a Uniunii – așa numitul „document Mogherini”, după numele Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate –, se dumirește repede. 

Apărută în iunie 2016, deci plămădită cu ceva vreme înainte, documentul intitulat „Shared Vision, Common Action: A Stronger Europe. A Global Strategy for the European Union’s Foreign And Security Policy”, pivota, explicit, tocmai în jurul conceptului de „autonomie strategică”, în jurul căruia se configura viziunea de politică externă a UE. 

Iată un citat lămuritor, extras chiar din prefața semnată de Federica Mogherini: „Strategia alimentează ambiția de autonomie strategică pentru Uniunea Europeană (subl. N.).” Iar justificarea pentru această opțiune este explicitată mai departe: „Acest lucru este necesar pentru a promova interesele comune ale cetățenilor noștri, precum și principiile și valorile noastre. Cu toate acestea, știm că astfel de priorități sunt cel mai bine servite atunci când nu suntem singuri. Și acestea sunt cel mai bine servite într-un sistem internațional bazat pe reguli și pe multilateralism. Nu este momentul pentru polițiști mondiali și războinici singulari. Politica noastră externă și de securitate trebuie să facă față presiunilor globale și dinamicii locale, trebuie să facă față superputerilor, precum și identităților din ce în ce mai fracturate… Vom investi în coordonări regionale și în cooperare între și în interiorul regiunilor. Și vom promova guvernanța globală reformată, una care poate face față provocărilor acestui secol XXI. Ne vom angaja într-un mod practic și principial, împărtășind responsabilitățile globale cu partenerii noștri și contribuind la punctele forte ale acestora… Așadar, vom investi în soluții win-win și vom trece dincolo de iluzia că politica internațională poate fi un joc cu sumă zero”.

Acest citat lung din așa numitul document Mogherini este necesar pentru a înțelege și contextul și disputele ulterioare între europeni și Administrația Trump. Donald Trump a fost ales pe 9 noiembrie 2016, deci la cinci luni după lansarea (nu elaborarea) documentului. În treacăt fie spus, la vremea producerii documentului, aproape nimeni în Europa nici nu credea nici nu spera că va fi ales președintele Trump. Prin urmare, „autonomia strategică” europeană era deja lansată în perspectiva unei președinții a lui Hillary Clinton, mai degrabă, deci a opusului complet și absolut al lui Donald Trump. Concluzia e limpede: ceea ce fusese anunțat anterior în iunie nu avea cum să fie reacția la președinția „arogantă”, „mercantilă” și „unilaterală” a președintelui republican ales în noiembrie.

Ceea ce a urmat, e drept, nu a făcut decât să adâncească falia atlantică deja creată și diferențele structurale dintre Europa și America. Iar ca să înțelegeam asta, trebuie să citim, în contrapartidă, viziunea despre lume a lui Donald Trump, în opoziție radicală cu documentul citat mai sus.

Căci nu există nimic mai deosebit decât doctrina Mogherini (europeană) și doctrina Trump (americană). 

Iar asta vom vedea în episodul următor.

(va urma)

1 comentariu la “LUMEA VĂZUTĂ DE LA BUCUREȘTI. Donald Trump a fost (doar) pretextul „autonomiei strategice” a Europei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *