Skip to content
Politică

Mai au vreo șansă agricultura și satele din România? Valeriu Tabără, față-n față cu cele mai spinoase întrebări EXCLUSIV

ziare.com

Valeriu Tabără – fost ministru al Agriculturii între anii 1994-1996, apoi în intervalul 2010-2012 – a acordat un amplu interviu scris pentru PSnews.ro, în care a evidențiat principalele probleme cu care se confruntă în prezent domeniul, precum și care ar trebui să fie prioritățile agriccurii atohtone pe termen scurt, mediu și lungi.

Totodată, ex-ministrul a vorbi despre șansele satului românesc în contextul îmbătrânirii și al depopulării, confruntarea dintre UE și SUA pe piața mondială, vânzarea terenurilor către srăini, importurile de alimente, impactul schimbărilor climatice asupra agriculturii și sistemul național de irigații.

" "

Nu în ultimul rând, Tabără a tratat problema organismelor modificate genetic, arătând în ce măsură sunt îndreptățite temerile legate de acestea.

Redăm interviul integral cu cel care a deținut portofoliul Agriculturii și în guvernul Nicolae Văcăroiu (din partea PUNR), și în cabinetul Emil Boc 2 (ca membru PDL):

Valentin Busuioc: Patru   miniștri  ai  Agriculturii  v-au  succedat  în  ultimii  6 ani,  domnii Stelian Fuia, Daniel Constantin, Achim Irimescu și Petre Daea. Cât a progresat agricultura românească în acest interval de timp și cum arată topul celor patru foști demnitari în opinia dumneavoastră?

Valeriu Tabără: Din păcate, într-un interval scurt de timp, de aproape șase ani, la Ministerul Agriculturii s-au succedat patru miniștri, un număr mare de miniștri raportat la specificitatea sectorului. Rezultatul deciziilor se vede după un interval mai mare de timp decât în alte domenii. Agricultura, în întregul ei, este cea mai expusă factorilor naturali, care de cele mai multe ori devin factori de risc major și determinanți ai rezultatelor din sector. Vorbim despre o mobilitate mare a prețurilor, care creează incertitudini și dificultăți în asigurarea producătorilor cu surse financiare necesare reluării în condiții sigure a activității de producție. De asemenea, există o nesiguranță a piețelor pentru produsele agricole. Totodată, remarc legătura prea mare a agriculturii de gradul de dezvoltare al domeniilor din amonte și aval de agricultură, de a căror dezvoltare depinde dezvoltarea în zona rentabilității a întregului sector agro-alimentar al unei țări.

Agricultura oricărei țări – deci și a României – este legată de gradul de tehnologizare a acesteia. Sectorul agricol și cele adiacente acesteia sunt indisolubil legate de gradul de dezvoltare a sectorului de cercetare și fluxul de specialiști către agricultură, date de învățământul de specialitate, profesional, liceal, și de cel superior. Nu în ultimul rând, agricultura este legată de existența unei strategii naționale cu obiective bine fixate, cu realizare pe termen mediu și lung. Fac precizarea că strategia de care vorbesc nu trebuie să fie confundată cu un program de guvernare, oricare ar fi apartenența politică a Guvernului.

O strategie națională bine structurată, în care obiectivele pe termen mediu și lung să fie bine fixate, nu a fost elaborată și VOTATĂ DE PARLAMENT, în politicile  domeniului abordat, văzându-se nu numai capacitatea ministrului de a distinge cu adevărat obiectivele majore ale sectorului agricol și alimentar românesc, dar mai ales realismul politicii agro-alimentare românești, a guvernelor din care au făcut și fac parte miniștrii. Asta dincolo de obiectivele și abordările de vizibilitate pur politică, față de care eu cred că miniștrii agriculturii și dezvoltării rurale ar trebui să fie mai rezervați, pentru a reuși decizii cu adevărat folositoare agriculturii românești, în ansamblul ei.

Cum putem vorbi de succese majore în agricultura românească, când balanța comercială   a   produselor   agro-alimentare   este   cu  un   deficit  major,  care  trece de 1 miliard de Euro? Cum putem vorbi de succes major, când aproape 80% din importurile pentru agricultură sunt importate? Cum putem vorbi de succese în agricultură, când peste 60% din valoarea produsă în agricultură (în care intră și o mare parte din profit) se exportă?

Suntem o țară care realizează recorduri cantitative în producția agricolă, dar rămânem plafonați în valoarea globală a producției agricole mici (14 – 16 miliarde de euro, când ar trebui să tindem către 40 – 50 de miliarde de euro). Asta înseamnă că nu stăpânim piața, nici cea internă și în mod sigur cea externă, pe care am cedat-o aproape în totalitate marilor companii internaționale. Sunt câteva aspecte legate de nevoia de a schimba abordările de politică agricolă pentru România.

Am avut ca prim obiectiv în programul meu ca ministru al agriculturii „România net exportatoare de produse agro-alimentare‟ și reducerea deficitului comercial din acest domeniu. Am reușit să fac acest lucru în ambele mandate, când am redus acest deficit și m-am apropiat de a trece pe sold pozitiv, lucru care s-a văzut în anul 2013, care s-a datorat măsurilor luate în anii 2010 și 2011.

Ce au făcut și fac miniștrii agriculturii care au venit după mine se știe și se simte. Nu sunt eu în măsură să-i judec sau să fac clasamente – sunt alții care sunt sigur că fac analize profunde asupra abordărilor problemelor agriculturii și sistemului agro-alimentar, a deciziilor și mai ales a rezultatelor acestor decizii.

Oricum aș face, și analiza, și viziunea mea cu privire la agricultura și economia rurală nu s-au potrivit și nu se potrivesc decât parțial: mai mult, mai puțin sau deloc cu cea a celor patru miniștri care au venit după mine la conducerea agriculturii și dezvoltării rurale românești. Nu pot și nici nu îmi permit să fac un  clasament al celor patru miniștri, dintre care unul, Stelian Fuia, vine dintr-un alt spectru politic. Trei dintre ei au fost și sunt susținuți de același spectru politic, chiar dacă unul, Achim Irimescu, vine din așa-zisa zonă a tehnocraților.

Valentin Busuioc: Care ar trebui să fie prioritățile agriculturii autohtone pe termen scurt, mediu și lung?

Valeriu Tabără: Sunt câteva priorități pentru agricultură, pe care ar trebui să le aibă în vedere decidenții politici:

  • Elaborarea unei strategii naționale cu obiective pe termen mediu și lung clare și acceptate de întreg spectrul politic românesc. (Termenul „lung‟ ar trebui să fie fixat la anul 2050).
  • Aducerea sectorului agro-alimentar românesc pe sold pozitiv în balanța comercială externă.
  • Crearea unui sistem care să permită o mai mare accesibilitate pentru TOȚI fermierii la sursele financiare (bancare).
  • Definirea sistemului de agricultură din România, bazat pe diversitatea de forme de relief, dar mai ales pe condițiile climatice.
  • Dezvoltarea sistemului de cercetare agricolă, alimentară și economie rurală, astfel încât cercetarea autohtonă să furnizeze material biologic și soluții tehnice pentru sectorul agro-alimentar și de dezvoltare românesc, astfel încât să se reducă importul de material de cercetare (reducerea cheltuielilor cu inputurile tehnice, eliminarea riscurilor, creșterea certitudinilor în realizarea unor rezultate economice, cu un profit sporit).
  • Sprijin pentru dezvoltarea sectoarelor din amonte și aval de agricultură, inclusiv a sectorului de producție a utilajelor pentru agricultura și industria alimentară.
  • Dezvoltarea capacităților de comercializare a produselor agro-alimentare, inclusiv printr-un control mai mare în portul Constanța și în porturile dunărene.
  • Dezvoltarea cu prioritate a spațiilor de depozitare în toate sectoarele.
  • Dezvoltarea unui sistem bursier în zona Brăila – Galați sau la Constanța, cu o instituție absolut necesară pentru România și pentru zona aferentă Mării Negre.
  • Dezvoltarea unor laboratoare cu dotare corespunzătoare, autorizate atât la nivel național, cât și internațional. Asta pentru că producția agro-alimentară românească trebuie văzută atât din punct de vedere cantitativ, cât mai ales CALITATIV.
  • Inventarierea, evaluarea și gestionarea cu mai multă responsabilitate a surselor genetice autohtone.
  • Grijă majoră pentru evaluarea, îmbunătățirea și gestionarea resurselor de apă și sol.
  • Sprijin pentru dezvoltarea învățământului profesional agricol la toate nivelele, sub aspect practic (acces al fermelor didactice și al sectoarelor de dezvoltare ale institutelor și stațiunilor de cercetare la fondurile europene și naționale, pentru modernizare). Aceste unități nu trebuie să fie numai locuri de instruire practică a studenților și elevilor, dar și locații pentru pregătirea continuă a celor care lucrează în agricultură.
  • Reorganizarea sistemului de consultanță în agricultură, în sensul în care consultanța tehnică să aibă prioritate în fața consultanței comerciale, care are ca țintă doar profitul pentru furnizorii de inputuri.
  • Reorganizarea sistemului de aprobare a produselor și tehnologiilor importate, inclusiv a materialului biologic.
  • Dezvoltarea unor măsuri care să stimuleze sistemul de integrare a fermelor indiferent de mărimea lor.
  • Organizarea unui sistem de cercetare agricolă unitar, care să răspundă sub toate aspectele obiectivelor stabilite prin strategia agricolă națională.
  • Întocmirea unor ghiduri la măsurile din PNDR pentru ca viitorul plan strategic să fie ușor de citit și pus în practică, pentru a utiliza cu randament sporit sursele financiare obținute prin PAC.
  • Dezvoltarea unei piețe funciare în România, care să ducă la formarea unui sistem de agricultură durabilă performant și de protecție a celui mai important patrimoniu național: PĂMÂNTUL.

Valentin Busuioc: De ce credeți că autoritățile postdecembriste nu au făcut nimic semnificativ pentru sistemul național de irigații și ce impact are neglijarea lui asupra agriculturii românești? Ce contribuții ați avut dumneavoastră în propriul mandat pe problema irigațiilor?

Valeriu Tabără: Sunt mai multe întrebări pentru un domeniu de o importanță deosebită pentru România. În acest domeniu al îmbunătățirilor funciare se găsesc mai multe probleme care trebuie abordate:

  • irigațiile;
  • desecările;
  • combaterea eroziunii solului.

Tot aici am putea aduce în discuție lucrările de ameliorare a solurilor extrem de importante. Contribuția mea la această problemă spun eu că este extrem de importantă, și s-a făcut prin participarea la procesul de elaborare a legislației în domeniu din poziția de parlamentar și membru al Comisiei de Agricultură, Silvicultură, Industrie Alimentară și Servicii specifice din Camera Deputaților, când s-a elaborat Legea nr. 84/1994 privind îmbunătățirile funciare prin organizarea Regiei Autonome a Îmbunătățirilor Funciare, prin care s-au reglementat activitățile în intervalul anilor 1995 – 2004. În 2004 s-a elaborat o nouă lege, Legea nr. 138/2004 de reglementare a activităților de îmbunătățiri funciare, prin care  sectorul  a  fost  împărțit (fără nici o justificare) în două compartimente: ANIF – Regia de Îmbunătățiri Funciare și SNIF – Societatea Națională de Îmbunătățiri Funciare, ca societate comercială care a preluat o mare parte din patrimoniul fostului RAIF.

Tot ca parlamentar, am coordonat activitatea în calitate de președinte al Comisiei de Anchetă a Camerei Deputaților privind situația din sectorul de îmbunătățiri funciare. Raportul Comisiei a fost prezentat în Camera Deputaților, iar concluziile au fost trimise către diferite instituții ale statului, pentru a analiza vinovățiile față de URIAȘELE PIERDERI din sistem. Din păcate, până acum nu am auzit să se fi făcut ceva în domeniu de către instituțiile specializate, lucru care, în opinia mea, este extrem de grav.

Am fost cel care am avut responsabilitatea elaborării Ordonanței nr. 82/2011 ca act normativ dat de condițiile în care se găsea întreg sistemul de îmbunătățiri funciare, inclusiv sistemele de irigații și economia națională.

În mandatul de ministru al Agriculturii și Alimentației, în perioada 1994-1996, am pus în practică prevederile Legii nr. 84/1994 prin care am reabilitat și pus în funcțiune o serie de sisteme de irigații precum cele din Dobrogea, cele din sudul județului Mehedinți, cele din Centrul Câmpiei Române, partea de vest a țării și altele. Am repus în funcțiune sistemele de desecare în partea de vest a țării, dar și pe cele din Lunca Dunării. A fost o perioadă destul de bună pentru domeniul îmbunătățirilor funciare.

Trebuie amintită aici și existența la nivelul Ministerului Agriculturii și Alimentației a Fondului Special de Ameliorare a Solului, pe care l-am folosit pentru lucrări în perimetrele stabilite pentru acest lucru. În aceeași perioadă, am susținut amendarea solurilor pentru corectarea acidității acestora prin subvenționarea amendamentelor.

La predarea mandatului de ministru al Agriculturii și Alimentației, în 3.09.1996, sistemele de irigații, cele de desecare, dar și cele de combatere a eroziunii solurilor, ERAU ÎN FUNCȚIUNE. În mandatul 2010-2012, întregul sistem de îmbunătățiri funciare din România, irigații, desecări, combaterea eroziunii solurilor, erau aproape de colaps. O mare parte din sistemele de irigații, inclusiv cel din Dobrogea, NU MAI FUNCȚIONAU DE PESTE 7 ANI, situație în care ar fi trebuit aplicate prevederile Legii nr. 138/2004, lucru care nu s-a făcut. Nu trebuie uitat că pe sistemul de îmbunătățiri funciare a fost pus „ca o piatră de moară‟ așa-zisul program „ROMAG‟, al cărui cost a fost plasat pe sistemul cu cele două componente ANIF și SNIF, cu o garanție guvernamentală de 100 milioane de dolari dată de guvernarea V. Ciorbea, executată forțat de o companie americană și care (datorie) a fost plasată pe cele două componente ale îmbunătățirilor funciare.

Nici astăzi această situație nu a fost clarificată, deși a fost evidențiată și de Comisia de Anchetă privind situația din sistemul de îmbunătățiri funciare, pe care am condus-o în calitate de președinte. Așteptăm clarificări din partea instituțiilor statului, care au fost sesizate și cu acest lucru.

Probleme cu sistemele de irigații, dar și cu celelalte componente ale îmbunătățirilor funciare, au începu și s-au accentuat în sens negativ după 1990 din cauza:

  1. Legilor proprietății     (Legea       18/1991,     Legea   nr. 1/2000,    Legii   nr. 247/2005) și altele de completare, care NU AU REGLEMENTAT PRECIS statutul întregului sistem de lucrări de îmbunătățiri funciare, cu precădere irigațiile și desecările.
  2. Nereglementării corespunzătoare din punct de vedere legislativ a responsabilităților privind gestionarea componentelor sistemelor de îmbunătățiri funciare (irigații, desecări și combaterea eroziunii solurilor – CES).
  3. Lipsei de reacție corespunzătoare a instituțiilor statului având ca obiect de activitate respectarea și aplicarea legilor.
  4. Lipsei de reacție și preocupare a administrațiilor locale față de sistemele de îmbunătățiri funciare.
  5. Lipsei de reacție, inclusiv neglijență din partea instituțiilor gestionare ale sistemelor de îmbunătățiri funciare (irigații, desecări, CES) aflate mereu în reorganizare, ceea ce a creat mai mult haos și confuzie în sistem decât așezarea în normalitate.
  6. Presiunilor asupra sistemului din partea unor instituții internaționale: Banca Mondială, FMI, pentru un anumit tip de reorganizare, fără a se cunoaște de către aceștia situația și condițiile specifice ale acestui sector în spațiul românesc. Din păcate, trebuie precizat că, la situația creată, o contribuție semnificativă și-au adus-o și specialiștii din domeniu, care (cu mici excepții) au tăcut, nu și-au spus punctul de vedere la momentul potrivit.

Neglijarea și funcționarea o lungă perioadă de timp a sistemelor de irigații mai ales în anumite zone ale țării, a afectat producția agricolă sub toate aspectele:

  • cantitativ;
  • calitativ;
  • economic (reducerea veniturilor și a randamentelor economice);
  • stabilitatea nivelului producțiilor și o dată cu aceasta nivelul veniturilor și capacitatea de participarea în piața internă, dar mai ales externă;
  • influența negativă asupra eficienței economice a producției agricole.

Referitor la sistemele de irigații: problema rămâne și este complicată mai ales prin prisma costurilor, care constituie cea mai mare problemă. Sigur: a vorbi despre irigații (și mai puțin despre desecări și aproape deloc despre combaterea eroziunii solului) dă bine mai ales politic.

Foarte puțini știu – și trebuie să spunem acest lucru – că nu toate sistemele de irigații amenajate înainte de 1989 având ca sursă de apă Dunărea sunt rentabile, și asta este o foarte mare problemă și poate că din această cauză nu se pune în discuție: ba mai mult: se investește în continuare în ele. Acest lucru dă bine din punct de vedere politic.

Aici trebuie să avem în vedere câteva lucruri:

  • analiza și stabilirea limitei până la care Dunărea poate fi o sursă RENTABILĂ de aprovizionare cu apă a sistemelor de irigații.
  • stabilirea surselor de apă și de aducere a acesteia în celelalte sisteme de irigații existente și amenajate sau chiar a unor amenajări noi. Surse de apă precum canalul Siret-Bărăgan și canalul București-Dunăre trebuie luate în calcul. Din aceste două surse de apă  s-ar  putea  iriga  cu  eficiență  economică  bună  cca. 700 000 ha (cu cheltuieli cu 40-60% mai mici decât aducerea apei din Dunăre).
  • dezvoltarea unor acumulări de apă din surse locale, izvoare, râuri, văi, cu un curs sezonier pe baza cărora se pot amenaja sisteme de irigații locale cu un grad de eficiență mare. A se pune ca măsură în PNDR sau în Planul Strategic pentru perioada 2021-2027.
  • reținerea unor anumite cantități (volumul de apă) în amenajări speciale (precum în Spania, Turcia, Australia etc.) în anotimpurile cu exces de apă (precipitații) și utilizarea apei în perioadele cu deficit de precipitații și consum mare de apă al plantelor prin amenajări locale de irigații. Se pot face amenajări în cele mai diverse locații.
  • captarea și acumularea în amenajări speciale a apei pluviale de la nivelul localităților și utilizarea acesteia în diverse scopuri, inclusiv pentru irigații (SUA).

Trebuie să avem în vedere că de irigații nu este nevoie numai în zonele agricole consacrate (Bărăgan, Dobrogea, Câmpia de Vest, zona Moldovei – sud, Nord-Est, Câmpia și Podișul Transilvaniei), dar și în alte zone care pot fi situate în zone colinare, pentru irigarea viilor, a plantațiilor de pomi, dar și în zonele montane cu pajiști și fânețe naturale.

Ce am făcut eu ca ministru în două mandate? Am spus mai sus. Adaug la acestea că am fost nu numai inițiator, dar și susținător a programelor de reabilitare a unor sectoare importante de irigații: Sadova-Corabia, Covurlui, cu fonduri provenite de la Banca Mondială. Am adus în actualitate (2011) și am lansat proiectul Canal Siret-Bărăgan, pe care l-am propus ca ofertă de realizare în parteneriat, la nivel de Prim-ministru și Președinție, în cadrul dezvoltării unor acorduri de parteneriat la nivel de guverne sau companii străine. Totodată, am clarificat situația unor datorii istorice pentru ANAF și pentru fermieri, și asigurare a unor surse de energie mai ieftine pentru utilizatorii de apă. De asemenea, am asigurat surse financiare într-un moment de criză, pentru asigurarea funcționării unor stații de pompare pentru irigații, dar și pentru desecare.

În plus, am reorganizat Măsura nr. 125 din PNDR în așa fel încât cele trei componente ale acestei măsuri (infrastructura agricolă, infrastructura forestieră și infrastructura de irigații) să fie separate, cu ghidurile aferente întocmite de specialiști consacrați și cu sumele aferente. Pentru măsura nr. 125 c – infrastructura de   irigații   s-au  alocat  cca.  64 milioane Euro, în totalitate absorbiți în perioada 2011-2013. Cu câte un milion de Euro alocat, s-au finalizat 64 – 65 sisteme de irigații locale. Nu în ultimul rând, au fost și alte măsuri incluse (restructurări de personal).

Valentin Busuioc: În ce măsură schimbările climatice sunt o problemă reală și cât de mult amenință ele agricultura?

Valeriu Tabără: Schimbările climatice, indiferent de dezbaterile și părerile emise de zonele politice și de unii oameni de știință, sunt o realitate care se manifestă atât la nivel global, cât și național (a se vedea ce se întâmplă în acest an 2018 în spațiul românesc: o iarnă excesiv de caldă , fără zăpadă și temperaturi pozitive în perioade lungi de timp, cu valori mult peste pragurile de scoatere din repausul vegetativ, la un număr mare de specii de cultură: culturi de câmp, horticole etc.). Perioade accentuate de secetă și arșiță atmosferică, cu umiditate relativă redusă, cu fenomene extreme: precipitații locale cu volum mare de apă în intervale scurte de timp, grindină, furtuni cu vânturi puternice, oscilații cu intervale mari de temperatură în perioade scurte de timp sunt o realitate pe care o simțim aproape zi de zi.

Toate cele menționate mai sus sunt realități care determină fenomene negative mari sistemelor de agricultură, inclusiv în cel protejat (legumicultura). Astfel de fenomene, luate fiecare în parte sau în ansamblul lor, ca schimbări climatice, cer măsuri speciale de natură tehnologică, pentru a le face față:

  • crearea de soiuri, hibrizi, chiar specii cu un grad mare de toleranță, rezistente și cu foarte mare adaptabilitate la schimbări climatice;
  • dotarea tehnică, dezvoltarea și aplicarea unor tehnologii noi de cultivare, și mai ales pentru gestionarea resurselor naturale precum: conservarea resurselor de sol, îmbunătățirea însușirilor fizice, chimice și de fertilitate, conservarea resurselor de apă;
  • dezvoltarea de tehnici și tehnologii pentru contracararea unor fenomene naturale extreme, precum căderile de grindină, amenajarea sistemelor în rețea de formare și căderi de grindină;
  • amenajări de prevenire și combatere a fenomenelor de eroziune a solului prin care anual pe teritoriul României se pierd cca. 150 milioane tone de sol și cca. 1,5 mil. t de humus, component esențial al fertilității solurilor.

Problema luptei contra sau pentru atenuarea efectelor schimbărilor climatice rămâne una dintre cele mai importante probleme în viitor. Lupta, cu rezultate pozitive, împotriva schimbărilor climatice, nu poate reuși fără a avea la dispoziție rezultate de cercetare obținute într-un sistem de cercetare bine organizat și dotat tehnic cu resurse umane cu un grad mare de pregătire profesională.

Valentin Busuioc: Cum arată confruntarea dintre UE și SUA pe piața agricolă mondială  și cine vă așteptați să câștige din această confruntare?

Valeriu Tabără: Este vorba de o confruntare între două mari puteri economice ale lumii. Deși în ambele părți acționează principii de piață liberală promovate de OMC – Organizația Mondială a Comerțului, probleme economice sunt abordate diferit, ceea ce a dus și la apariția unor diferențe semnificative în diverse domenii economice.

Sistemul agricol al UE are la bază un sistem de reglementare prin Politica Agricolă Comună, dar și prin reglementările din alte sectoare precum:

  • mediul;
  • sănătatea;
  • dezvoltarea regională.

La cele menționate se adaugă reglementările privind calitatea producției agro-alimentare, unele chiar cu exagerări.

În cazul UE, referitor la producția agro-alimentară, un alt factor îl constituie lipsa de atenție către cercetare fundamentală și aplicată din agricultură. ÎN LUMEA DECIZIILOR PRIMEAZĂ ASPECTUL POLITIC FAȚĂ DE PUNCTUL DE VEDERE  BAZAT PE REZULTATE ȘTIINȚIFICE. Apare chiar o problemă surprinzătoare: blocarea unor domenii de cercetare precum cel al BIOTEHNOLOGIILOR, domeniu care asigură soluții de succes în agricultură, din punct de vedere cantitativ, calitativ, adaptabilitate la schimbările climatice, îmbunătățirea condițiilor de mediu (reducerea cantităților de pesticide), creșterea randamentelor, a resurselor naturale, creșterea eficienței economice a producției agro-alimentare. În UE, în luarea deciziilor cu privire la agricultură, la cercetarea din agricultură și biologia aplicată, un rol primordial îl are factorul politic, în fața celui științific, din păcate rezultând efecte negative cu consecințe grave.

Toate acestea fac ca produsele agro-alimentare obținute în UE să fie mai scumpe în piață și, ca atare, din acest motiv sunt mai puțin competitive față de produsele realizate în SUA, Canada, Brazilia, Argentina, Africa de Sud, Australia și altele. Din această situație, România iese foarte șifonată (importă soia și șrot de soia, deși dacă i s-ar permite, ar putea produce soia nu numai pentru necesarul său, ci și pentru piața externă).

De partea cealaltă, SUA și alte state de peste ocean (America de Nord și America de Sud) își bazează producția agro-alimentară pe rezultatele de cercetare deosebit de performante sub aspect:

  • cantitativ;
  • calitativ;
  • al relațiilor benefice cu mediul;
  • deosebit de eficiente din punct de vedere economic (reducerea costurilor);
  • cu un grad de competitivitate mare;
  • mai ușor accesibile către consumatori.

Din acest motiv, promovarea progresului tehnic la cel mai înalt nivel are loc astăzi printr-o Nouă Revoluție Verde – Revoluția Verde Genomică (care revoluționează producția agro-alimentară, așa cum a făcut-o la nivelul anilor 60 ai secolului XX, acea Revoluție Verde pentru care omul de știință Norman Borlaug a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Pace). Din disputa dintre UE și SUA pe problemele agriculturii, CÂȘTIGĂTOR SIGUR VA FI SUA, care se bazează în producția agricolă pe cele mai noi realizări în cercetarea agricolă: BIOTEHNOLOGII și BIOINGINERIE.

Valentin Busuioc: Cât de îndreptățite sunt temerile ecologiștilor legate de organismele modificate genetic? Dar de legumele și fructele tratate cu pesticide

Valeriu Tabără: Sunt două întrebări extrem de importante pentru actualitate, dar și pentru viitor. Întrebările puse se referă la două domenii care se intersectează: biotehnologiile – bioingineria, din care rezultă așa-zisele organisme modificate genetic (OMG) – și reducerea utilizării pesticidelor (fungicide și insecticide) utilizate pentru combaterea bolilor și dăunătorilor în culturile horticole (legume și fructe).

Așa-zisele organisme modificate genetic (OMG) sunt produse ale biotehnologiilor și ingineriei din domeniul biologiei, cu metode moderne de ameliorare având ca ținte: creșterea producției, îmbunătățirea calității, creșterea rezistenței naturale la boli și dăunători (se reduc sau chiar se elimină utilizarea de pesticide pentru combaterea bolilor și dăunătorilor), pentru creșterea gradului de adaptabilitate la condițiile climatice. Vreau să precizez acest lucru, și o fac bazându-mă pe rezultate certe și pe vizitele pe care le-am făcut la cele mai prestigioase institute de cercetare agricolă sau de biologie aplicată din lume, precum și pe discuțiile pe care le-am avut cu oameni de știință și colective de cercetare din universități de prestigiu ale lumii. Concluzia trasă a fost aceea că această cale este singura  care asigură producerea necesarului de  hrană pentru populația lumii în creștere (9 – 10 miliarde de oameni în anul 2050).

Țin să precizez că se asigură calitatea și se pot contracara schimbările climatice, se asigură durabilitatea producției agro-alimentare cantitativ și calitativ, se elimină riscurile pentru mediul ambiant. De asemenea, se reduc cantitățile de pesticide, contaminarea produselor agro-alimentare cu rezidii chimice dăunătoare sănătății umane, se elimină contaminarea resurselor naturale: sol, apă, aer, plante cu poluanți chimici, se reduc emisiile de gaze cu efect de seră prin reducerea consumului de combustibili fosili folosiți la lucrările din agricultură.

Organismele modificate genetic sunt, de fapt, plante sau animale obținute prin tehnici superioare de ameliorare extrem de benefice atât pentru sănătatea umană, cât și pentru mediul înconjurător. Nici ecologiștii, nici alte categorii de cetățeni NU AU DE CE SĂ SE TEAMĂ DE PRODUSELE NOILOR TEHNICI DE CERCETARE, CARE ADUC UN PROGRES EXTRAORDINAR DE BENEFIC PENTRU OMENIRE.

Referințele negative la produsele realizate prin biotehnologii se înscriu în domeniul speculațiilor, cu abordări politice în domeniul mediului și al cercetării, dar și de blocare a accesului unor state la tehnologii de nivel înalt, precum cel al geneticii și ameliorării plantelor și animalelor. În același timp, prin manifestările făcute pe baze speculative și nu pe baza unor rezultate științifice certe, s-au favorizat anumite companii private producătoare și s-au făcut speculații pe domeniul comercial, ajungându-se la situația de a avea dreptul să consumăm produse în care intră și produse zise modificate genetic (cazul soiei), dar nu aven dreptul să o cultivăm și să o comercializăm.

Mă întreb de ce ecologiștii (și vorbesc aici despre cei care atacă numai produsele obținute prin biotehnologie din agricultură) nu fac nici o referire la produsele cu utilizare medicinală (90% din insulină se obține prin proceduri de biotehnologie). Oare de ce?  Și „temerile‟ ecologiștilor (ale unora) că produsele obținute prin metode de inginerie genetică reduc biodiversitatea în natură sunt false. Prin biotehnologie (inginerie genetică) se realizează varietate genetică, care poate îmbunătăți biodiversitatea din natură. Biotehnologiile se constituie în proceduri și pentru obținerea unor organisme cu utilizare industrială sau pentru obținerea unor soiuri și hibrizi bogate în substanțe active, utilizate cu efecte benefice în industria farmaceutică și medicină. Tot ceea ce am spus mai sus poate contribui la reducerea consumului de pesticide mai ales la culturile cu utilizare largă în alimentația umană și animală.

Reducerea riscului de acumulare de rezidii de pesticide în legume și fructe se poate face prin:

  • perfecționarea tehnologiilor de cultivare;
  • crearea și cultivarea de soiuri și hibrizi rezistente sau tolerante la boli și dăunători;
  • eliminarea din tratamente a produselor cu remanență mare ca efect, într-un timp relativ scurt;
  • obținerea prin cercetare și omologarea după testări și analize serioase a unor produse cu efecte rapide și cu remanență mică și grad de selectivitate mare. Toate se realizează sau se pot realiza în Institute și Stațiuni de cercetare bine dotate tehnic și cu resurse umane bine pregătite profesional, plătite corespunzător.

Valentin Busuioc: Ce trebuie făcut pentru a scădea importurile de mâncare și a avea mai multe alimente românești?

Valeriu Tabără: Una dintre cele mai mari probleme ale producției agro-alimentare românești este Balanța Comercială negativă pe produse agro-alimentare, cu importuri mai mari decât exporturile. Aceasta demonstrează ineficiența politicilor și a măsurilor luate pentru dezvoltarea producției agro-alimentare autohtone la nivel de cerințe și necesități. La cele spuse mai sus se adaugă ineficiența unor instituții ale statului român în acțiunea de destructurare a unor rețele de importatori de profesie pe anumite produse precum: carnea de porc, carnea de vită, legume, fructe, tutun brut, chiar lapte, produse lactate și produse de carmangerie. Blocarea dezvoltării unor unități de prelucrare a materiilor prime agricole în: abatoare și carmangerii mici, lăptării și unități de fabricare a produselor lactate este o mare greșeală economică, este de neînțeles de ce nu se deschide mai mult producția la nivel de unități mici și medii pentru producție alimentară, care ar contribui la diminuarea importurilor unor produse cu uz alimentar și ar contribui la aducerea în piață a unor produse cu identitate și valoare mare..

Se favorizează activitatea (sub toate aspectele) a unităților comerciale mari, de tip super sau mega, care sunt predispuse mai ușor la importuri de produse alimentare , prin operațiunile de import, de obicei din țara mamă, unde apoi se exportă profitul realizat, în detrimentul economiei românești (a agriculturii și producției agro-alimentare autohtone). Se impune o analiză a ceea ce înseamnă rețeaua de distribuție a produselor agro-alimentare, precum și proveniența acestora. De analizat de ce nu se comercializează produse agro-alimentare realizate în țară într-o proporție mai mare decât se face acum.

Este nevoie și de o organizare a producției de bunuri alimentare, pentru a putea realiza partizi de produse omogene sub aspect: cantitativ, calitativ și ca aspect comercial.

Valentin Busuioc: Este vânzarea terenurilor către străini o amenințare la adresa siguranței naționale? Dacă da, cum apreciați eforturile autorităților române împotriva acestui fenomen?

 Valeriu Tabără: Da, modul cum a fost elaborată și aprobată Legea nr. 17/2014 poate fi o amenințare la adresa securității alimentare și chiar a celei naționale. Legislația de reglementare a pieții funciare, aprobată de către Parlament și care este în implementare, nu ține  seama  de  condițiile specifice ale   României.  Mai  mult,  reglementările  din  Legea nr. 17/2014 nu țin seama de mai multe elemente, toate defavorabile intereselor naționale românești:

  • Nu se ține seama de faptul că piața funciară nu este una oarecare, ea are ca obiect de reglementare nu un element de capital oarecare, ci un element de PATRIMONIU NAȚIONAL, CARE ESTE PĂMÂNTUL ROMÂNIEI.
  • Nu se stabilesc niște elemente clare referitoare la reglementările (și mai ales directivele acestei piețe funciare:
  • Construirea unor exploatații agricole cu capacități de competitivitate;
  • Construirea fermelor familiale;
  • Dezvoltarea unui sistem agricol național cu un grad mare de producție și competitivitate economică ridicată;
  • Graduarea dreptului de preempțiune dincolo de interese personale sau de grup. Dreptul de preempțiune trebuie să aibă ca scop principal refacerea unor exploatații agricole și branduri de familie;
  • Legiferarea unei suprafețe maxime (1000 ha) care poate fi cumpărată și intrată în proprietate;
  • Arendașul nu trebuie să se bucure de un drept de preempțiune absolut (sunt arendași străini care au în arendă mii de hectare de pământ), ce facem, le dăm dreptul de cumpărare fără restricții de siguranță?);
  • Nevoia unei legi care să reglementeze arenda – prelungirea termenului de arendare (49 de ani).
  • Trebuie reglementate și alte preempțiuni, precum:
  • ASAS + unitățile de cercetare;
  • Unitățile de învățământ superior și profesional-liceal agricol și silvic;
  • Proprietarii de sisteme de susținere pentru hamei.

Mai sunt și alte elemente de reglementat, care sunt doar parțial rezolvate prin inițiativa de modificare și completare a Legii nr. 17/2014. Din păcate, cu mici excepții, autoritățile române nu au fost preocupate de modul cum va ieși amendată și aprobată inițiativa legislativă sus menționată.

Valentin Busuioc: Având în vedere că Ministerul Agriculturii este și al Dezvoltării Rurale, cum vedeți viitorul satului românesc în contextul îmbătrânirii și al depopulării?

Valeriu Tabără: Problema satului românesc este, după părerea mea, una dintre cele mai mari și, în același timp, extrem de complexă. Primul lucru care trebuie făcut este o analiză complexă și depistarea problemelor cu care se confruntă satele și localitățile rurale românești.

Astfel, trebuie văzute și știute bine cauzele care au determinat situația actuală a unităților administrative  teritoriale rurale. Trebuie eliminate consecințele Legii nr. 2/1968, cea de reorganizare a teritoriului național. Există nevoia de sprijin pentru refacerea identităților din spațiul rural. De asemenea, este necesară dezvoltarea și implementarea de proiecte în spațiul rural, cu obiect de refacere în principal a infrastructurii, sub toate aspectele. Totodată, pledez pentru păstrarea structurilor rurale și organizarea instituțională până la nivel de sat și cătun – elaborarea și implementarea de proiecte până la aceste entități comunitare. Este necesară ți dezvoltarea sistemelor educațional și cultural. Mai mult: trebuie schimbat principiul: „Elevul la dascăl‟ cu „Dascălul la elev‟, indiferent de numărul elevilor. Concentrarea elevilor în Centre de școlarizare este un mare eșec pentru zonele rurale și s-a constituit într-o cauză a migrării populației tinere din multe regiuni rurale. Motivul: apropierea de locațiile unităților de învățământ. Nu în ultimul rând, îmi doresc să văd proiecte de dezvoltare complexă a spațiului și economiei rurale. Economia și dezvoltarea rurală nu este constituită numai din agricultură. Este nevoie de dezvoltarea în spațiul rural și a activităților non-agricole.

Eu cred în viitorul satului românesc, în îmbunătățirea situației acestuia, precum și a vieții acelora care locuiesc acolo, cu condiția ca atât satul, cât și locuitorii săi, să fie luați serios în atenție de către decidenții politici responsabili. Trebuie avut în vedere că satul și unitățile administrativ teritoriale din spațiul rural nu sunt numai entități administrative, sunt mai mult decât atât. Împreună cu locuitorii lor, sunt elemente fundamentale de valoare/valori, precum și de identitate națională. Slăbirea spațiului rural românesc se constituie într-un element puternic de slăbire a identității naționale, dar și de slăbire a securității naționale, sub multiple aspecte.

" "

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *