Deși omniprezentă în toate aspectele vieții, puterea rămâne un concept profund contestat, cu multiple semnificații, uneori eluzive, ale cărui sensuri și criterii de aplicare vor genera întotdeauna dezbateri. În pofida ubicuității conceptului – istoria reflecțiilor asupra puterii în relațiile internaționale având rădăcini adânci, ce se întind până în Antichitate – nu este surprinzător faptul că nu există încă un consens cu privire la definirea acestui termen sau cu privire la natura, exercițiul și limitele puterii.
Robert Gilpin (unul dintre cei mai influenți teoreticieni din domeniul relațiilor internaționale) descrie conceptul de putere drept „unul dintre cele mai problematice din domeniul relațiilor internaționale” și recunoaște că „numărul și varietatea definițiilor ar trebui să constituie un motiv de stânjenire pentru politologi” (1981, 13[1]).
Așa cum observa David A. Baldwin (profesor emerit de relații internaționale la Universitatea Princeton), „deși pare câteodată paradoxal, să cercetezi puterea este totodată inevitabil”[2]. Dificil de prins într-o definiție stabilă și mereu contestată, puterea rămâne un concept imposibil de evitat, aceasta fiind una dintre tensiunile fundamentale ale gândirii politice moderne: dificultatea de a conceptualiza puterea și, în același timp, imposibilitatea de a o ignora.
Puterea revine obsesivă în momentele de cotitură ale istoriei
Și aceasta pentru că puterea revine obsesivă în momentele de cotitură ale istoriei, atunci când decizia și acțiunea politică devin esențiale. Tocmai în aceste interstiții critice, devine din ce în ce mai imperioasă nevoia conturării unei gândiri strategice de tip nou, capabile să furnizeze instrumente analitice pertinente pentru descifrarea puterii.
Ca evoluție firească a acestei preocupări pentru emergența unei astfel „gândiri strategice de tip nou”, George Cristian Maior revine în 2025 asupra acestei teme, publicând la Grupul Editorial RAO volumul Manageri ai istoriei. Studii și eseuri despre teoria și practica puterii în istorie, înainte de inteligența artificială. Așa cum mărturisește și autorul, noul volum reunește studii și eseuri care au constituit o parte semnificativă a bazei empirice pentru lucrarea mai amplă și mai teoretică Superpolitik. Superpolitica: Triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale (publicată în 2024).
Dacă în Superpolitik George Cristian Maior construia un cadru teoretic unitar pentru înțelegerea conducerii statului în paradigma Superpoliticii[3] – ca tip-ideal (în accepțiunea weberiană) de exercițiu al politicii din perspectiva modelului rațional și comprehensiv al deciziei strategice –, Manageri ai istoriei coboară în zona materialului empiric și a reflecțiilor preliminare care au făcut posibilă construcția teoretică a cărții publicate în 2024.Volumul explorează tocmai această dimensiune a puterii: natura, exercițiul și limitele puterii în contexte istorice diverse, nu doar ca fenomen abstract, ci și ca motor al istoriei, balansând între autoritate și legitimitate, decizie și asumare.
Analiza puterii în relațiile internaționale este un domeniu complex
Câteva mențiuni despre studiul puterii devin necesare înainte de orice. Analiza puterii în relațiile internaționale este un domeniu complex, care necesită o abordare multidimensională, având în vedere natura sa profund interdependentă.
Așa cum sugerează Guzzini (2007[4]), studiul puterii implică o pendulare între trei câmpuri de cercetare distincte, fiecare având propriile metode, obiective și concepte fundamentale: (1) teoria politică (se concentrează pe aspectele normative ale puterii, adică pe cum ar trebui să fie exercitată puterea); (2) teoriile explicative (studierea modului în care puterea se manifestă și se distribuie în realitate, folosind metode științifice) și (3) abordarea praxiologică (practica politicii, axată pe analiza empirică a proceselor reale din relațiile internaționale). În această ultimă abordare, puterea se exercită prin politică (internațională), iar analiza puterii se fundamentează pe experiența istorică.
Astfel, analiza puterii în relațiile internaționale nu poate fi realizată decât printr-o sinergie între teoria politică, cercetarea empirică și practica politică. În timp ce teoria politică ne ajută să înțelegem aspectele normative ale puterii, teoriile explicative ne furnizează instrumente pentru a studia comportamentele și mecanismele care stau la baza relațiilor de putere, iar abordarea praxiologică ne oferă învățăminte valoroase din experiența istorică. Toate aceste perspective sunt esențiale pentru o înțelegerea modului în care puterea se manifestă în lumea reală a relațiilor internaționale.
În această cheie interpretativă se înscrie și volumul Manageri ai istoriei, în care George Cristian Maior propune o abordare integratoare a puterii, pendulând cu naturalețe între cele trei câmpuri de cercetare și îmbinând cu eleganță rigoarea analizei istorice cu finețea reflecției teoretice.
Managerii istoriei
Din Antichitate până în epoca modernă, teoreticieni precum Niccolò Machiavelli, Carl von Clausewitz, Reinhold Niebuhr sau Edward Luttwak, alături de mari practicieni ai puterii – de la Marcus Tullius Cicero și cardinalul de Richelieu, la Otto von Bismarck, Winston Churchill, Woodrow Wilson sau Henry Kissinger – sunt convocați într-o lectură captivantă a istoriei ca spațiu al asumării deciziei.
Analiza nu se limitează la prezentarea ideilor sau a biografiilor acestor „manageri ai istoriei”, ci se integrează într-un cadru mai larg de reflecție teoretică. Cartea nu propune doar o istorie a ideilor politice sau o tipologie a liderilor, ci investighează condițiile în care puterea umană a funcționat, s-a legitimat și s-a asumat de-a lungul timpului.
Lecturând exercițiul istoric al puterii propus de Maior, descoperim „un Cicero la fel de realist precum Machiavelli”. Stereotipurile se topesc, „diferența de viziune dintre Cicero și Machiavelli devine tot mai difuză”, iar cititorul înțelege că istoria puterii nu este despre figuri mitologizate, ci despre oameni reali, iar „arta conducerii statului nu ține de ideal, ci doar de realizabil”.
Dacă „Cicero este cel care a realizat tranziția către gândirea politică modernă”, Machiavelli este cel care a realizat o adevărată „revoluție intelectuală”, nu atât prin autonomizarea politicii de religie, cât mai ales prin înțelegerea politicii ca „domeniu practic al conducerii afacerilor interne și externe ale statului după regulile sale”. Dar poate cea mai valoroasă moștenire a lui Machiavelli este lecția că „lumea nu este una ideală și nu va fi niciodată, iar politica trebuie să fie un instrument util pentru a guverna eficient în raport de realitate și nu în raport de concept și reprezentări utopice”.
Citeşte mai mult aici.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
