Skip to content
Opinii & Analize

Marele Galben cu un pantof roșu

De două săptămâni, una din temele de campanie locală, dar de nivel național, este migrația primarilor, fenomen periodic, doar că nu anual, ci o dată la patru ani. De data asta, migrația e mai pronunțată de la PSD la PNL. E un fapt, chiar dacă, pentru a nu fi ipocriți, ar trebui să recunoaștem că, de-a lungul timpului, s-a întâmplat și invers, ba chiar, pe alocuri și spre partide mai mici și pretins imaculate. Dar acum vorbim despre ce se întâmplă în această campanie.

Fenomenul de anul acesta mă amuză să îl numesc Marele Blond/Galben cu un pantof roșu, în sensul de marele candidat liberal cu rădăcini în PSD, desigur. Și, pentru ca metafora să fie potrivită până la capăt, vă veți aduce aminte, sper, că scena cu pantoful roșu nu este din primul film cu Marele Blond al lui Pierre Richard (Marele Blond cu un pantof negru), ci din urmarea acestuia, Întoarcerea Marelui Blond. Pentru că, vezi Doamne, cei care au migrat sunt cei care plecaseră acum patru ani în cealaltă direcție și acum s-au întors. Deci întoarcerea Marelui Galben cu un pantof roșu. Mai mult, nici nu mai contează…

Departe de mine gândul de a fi judecător al moralei politice. Cum vă spuneam, întotdeauna au fost chestii de genul ăsta în toate sensurile ideologice, poate chiar mai ample. Pe de altă parte, modul în care diferite partide uzează discursiv de morala publică și cine profită mai mult din ea reprezintă subiecte parșiv de interesante pentru un comentator politic. Până la urmă, în politică și în fotbal se fac transferuri, chiar dacă fidelitatea față de echipă este o valoarea clamată în ambele… sporturi.

Ce mă intrigă în toată această poveste ține de faptul că ne arată, ca atâtea multe alte lucruri despre care am vorbit de când am deschis această rubrică, niște trăsături ale comportamentului electoral (atât al partidelor, cât și al alegătorilor) de la noi din țară, dacă nu cumva, mai trist, ne arată una-alta despre democrația românească.

De ani întregi stau două anateme asupra clasei politice. Ele au avut cât de cât impact la nivel național, dar la nivelul politicii electorale locale impactul a fost ridicol. Adică lumea tot îi votează. Cele două sunt corupția și traseismul politic. Repet… pur și simplu constat, cu ochiul sociologului. Nu fac morală, nu fac poliție. Și cred, cum spune o veche lege sociologică, în faptul că atunci când un fenomen disfuncțional durează de mult timp, totuși, cuiva și la ceva, el folosește. Desigur, veți spune că, uneori, mai ales la țară, electoratul este captiv. Eu vă pot spune că, uneori, s-a cam și săturat să audă despre schimbare. Mai ales la țară, unde capacele de canal sunt semnul civilizației, nu al ghinionului, ca în jocurile copiilor de la oraș. Vedeți dvs., în cele mai multe comunități mici din România – poate și mai mari – nu este nevoie de oameni cu cine știe ce viziune, că nu sunt toate bântuite de spectrul Micului Paris. E o diferență între realitatea virtuală și… realitate. Teoreticienii televiziunii știu că audiența se asigură cu regula celor trei s – „sex, sânge și senzațional”. Teoreticienii administrației locale spun că tripleta de aur e tot cu trei de s (mă rog, un ș și doi de s, dar înțelegeți voi): „școală, stradă și spital”, cum spunea titlul unei celebre emisiuni tv de acum 10-15 ani.

Dar în realitate? Cum e în realitate? De ce sunt atât de valoroși primarii ăștia în funcție, dacă nu fac ce trebuie? Sau fac? De ce se bat partidele pe ei, când au liste întregi cu aspiranți la asemenea funcții?

Avem deja vreo două, trei întrebări, deci. Să le răspundem, pe scurt.

Acum patru ani era o mirare generalizată în țară vis a vis de faptul că, în timp ce publicul punea corupția pe primele (chiar pe primul, uneori) locuri în îngrijorările sale – conform sondajelor -, un val de voturi s-a abătut peste diferiți primari cu diferite grade de probleme în justiție, ceea ce le-a asigurat realegerera. La fel, în timp ce, de la public la politicieni, toată lumea condamna traseismul politic, la locale nu partidele își alegeau candidații în cele mai multe comunități, ci invers. Poziția în sondaje și alegerile într-un singur tur fac împreună un permis de liberă trecere de la un partid la altul.

E un fapt, niciuna dintre cele două chestiuni descrise mai sus (corupția și traseismul) nu par atât de importante pentru electorat la locale. Pur și simplu, la locale contează altceva, deși, prin tradiție, din faptul că la noi în țară localele sunt de obicei cu o jumătate de an înaintea alegerilor generale, specificul administrativ al primelor se îmbogățește destul de mult politic, unii folosindu-le și ca un predictor pentru ce se va întâmpla la votul pentru Parlament. La parlamentare însă, publicul se face foc și pară pentru suspiciuni de corupție și traseism, dar, na… se știe că parlamentarul este cea mai detestată poziție politică la noi în țară, deși nu are pe mână, spre deosebire de colegii lui de la guvern sau din structurile administrației locale, nici bugete similare, nici atribuții executive… Explicăm cu altă ocazie.

Localele, de fapt, or să distrugă și mitul eficienței partidelor antisistem, care, în ciuda înghesuielii din ultimii șase ani de pe acest segment, au o durată modestă de viață în sistemul nostru politic. Repet, înțelegem că alegerile sunt într-un singur tur, că la umbra primarului în funcție, în cele mai multe comunități medii și mici, nu are cum să înflorească vreun mare contracandidat, dar totuși… Toți analiștii politici or să vă spună cum la alegerile locale contează omul, nu partidul. Teamă mi-e că nu contează candidatul, ci primarul în funcție.

Tot teoreticienii televiziunii, despre care vorbeam mai sus, obișnuiesc să vorbească despre legea de aur a televiziunii, bazate pe obișnuința publicului cu un anume tip de consum media. Practic, se zice că un program nu trebuie să fie bun, ci să nu fie atât de prost cât să te facă să schimbi canalul. Cam așa pare să fie și cu alegerile locale – un primar nu trebuie să fie bun, ci să nu te enerveze atât de rău cât să ieși din casă să votezi cu celălalt. Presupunând că ai alternativă reală. Legea de aur a alegerilor locale…

Până la urmă, localele ar trebui să fie despre programe cât se poate de concrete. Nu programe ideologice, ci infrastructură, modernizări, organizarea spațiului, lucrări publice, chestii cât se poate de pragmatice și de vizibile; și de destul de mică anvergură cât să nu poți aburi votantul că îți ia până în 2030 să faci doar studiul de fezabilitate, nu mai zic să începi și lucrarea. Oamenii par că nu mai vor să voteze idei, ci ar vrea să voteze cu unii care sunt în stare să pună ideile în aplicare.

După revoluții electorale eșuate periodic, după candidați incoruptibili care nu știau să facă nimic și pentru care anticorupția se dovedea în final a fi doar un discurs, după vestitori ai fondurilor europene care puși în funcție descopereau de ce acestea nu se pot aduce, după antreprenori care urcați în scaunul de primar se plângeau că achizițiile publice sunt prea birocratizate… nu te mai miri că tot rămân primarii „care sunt”, cum s-ar zice. Desigur, repetăm, cu largul concurs al alegerii într-un singur tur, dar garantez că publicul din cele mai multe localități mici și medii oricum nu are chef de două tururi.

Dealtfel, dacă te plimbai prin localități rurale cât de cât mai dezvoltate în perioade de campanie electorală, mai ales în ultimii ani, de când s-a înăsprit legislația privind mita electorală, observai că un câștig pentru comunitate a apărut totuși: în loc să dea o pungă cu pulpe de pui, ulei, zahăr, primăria trage un asfalt rapid pe două-trei ulițe și lumea e mulțumită. Se miră și ei de ce nu le-o fi venit ideea asta acum 15 ani, că până acum era asfaltat tot satul.

Deci oamenii îl votează pe „Marele Blond” pentru că face câte ceva și pentru că știu și ei ce face, ce nu face și ce gen de om e. Că în viziunile unor noi candidați cei mai mulți nu mai au de mult timp încredere. Cum spunea un bătrânel simpatic venit dintr-un sat de lângă București și care vindea legume în piață, „idei am și eu… dar nu îi văd în stare să facă ce zic că or să facă. Și nu vreau să vină unul nou care să afle că nu se poate după ce l-am pus primar”.

E un fel de vot negativ preemptiv, dar nu împotriva celor în funcție, ca votul negativ clasic, ci împotriva celor care vor să vină și după patru ani să spună că nu s-a putut. Din păcate, la așa ceva s-a ajuns în multe comunități. Acolo unde la patru ani câștigă același primar, cu alt tricou…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *