Skip to content
Magazin

Mititeii au apărut în meniul românilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

lacocosatu.ro

Într-o carte de bucate ce a apărut în secolul al XVII-lea, publicată mai târziu sub numele Manuscris brâncovenesc, micii nu erau precizaţi. Alimentul începe să fie menţionat tot mai des în meniul românilor începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, conform mărturiei istoricului Constantin Bacalbaşa, în lucrarea: „Bucureştii de altădată”, în localul numit “La Iordache” aflat pe strada Covaci (clădirea există şi astăzi pe strada omonimă), din lipsa maţelor pentru cârnaţi, bucătarul a inovat un nou sortiment culinar: “cârnaţi fără piele”. Termenul îl regăsim însă sub această formă şi în alte scrieri din acelaşi secol, informează adevarul.ro..

Cel care ar fi definitivat însă numele de mititei ar fi fost N. T. Orăşanu, la rândul său, client fidel al localului anterior menţionat. Spre amuzamentul clienţilor, acesta a alcătuit un meniu mai special, dând câte un pseudonim fiecărui produs comercializat. Astfel, ţuica era „o idee”, apa – „o naturală”, pâinea – „abundenţă”, scobitoarea – „o baionetă”, ardeiul roşu – „o torpilă”, varza acră – „origine de la Belgrad”, gheaţa – „cremă de Siberia”, cafeaua turcească – „un taifas”, un litru de vin cu o sticlă de borviz (apă minerală) – „o baterie”. De remarcat că meniul făcea o distincţie clară între: cârnaţi mici – mititei – şi cârnatul mare, cu piele, numit patrician, un element pe care îl vom regăsi însă şi în alte spaţii istorice. Potrivit lui Bacalbaşa, felul de mâncare devine tot mai popular cu ocazia serbărilor câmpeneşti: „Prin anii aceştia, grădina Bordeiului, care era lipită de Herăstrăul vechiu, pe aceiaşi şosea care duce astăzi la Grădina Fronescu, era în toiul ei. Obiceiul era ca la Paşte, la Sf. Gheorghe şi la 1 Mai poporul să petreacă în această vastă grădină.. (…) Aici se debita numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru. Apoi erau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabricau mereu bucătarii. Zeci de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor şi de pe la grătare pe hârtiuţele pe care le întindeau clienţii grăbiţi şi înfometaţi”.

" "
" "

Micii în Balcani

Albania: În regiunea de sud-est a ţării, în apropierea localităţii Korça, termenul folosit este cel de kërnacka (termen care m-a dus imediat la povestea cârnaţilor româneşti), aceştia putând fi serviţi în unele cazuri alături de o jumătate de lămâie. Albanezii din Kosovo, folosesc însă termenul de “qebapat” (pluralul de la qebap), aceştia fiind serviţi într-o lipie numită somun sau lepinja pe care o întâlnim şi în restul Serbiei. În interiorul acesteia se pun ardei iuţi şi câteodată şi ardei gras, iaurtul servindu-se de cele mai multe ori separat.

Bosnia reprezintă o ţară complexă din punct de vedere etnic şi religios. Acest fapt este reflectat şi în sortimentele de aşa numiţi ćevap, provenit clar din turcescul kebab, de aici şi diminutivul „ćevapčići”, desemnând desigur o serie de ćevapi mai mici. Atât de popular este acest fel de mâncare încât există localuri speciale pentru prepararea lui, cu numele de “Ćevabdžinica”.

Bulgaria: În cazul vecinilor noştri de la sud de Dunăre, regăsim termenul de Кебапчета (Kebabcheta). Carnea este mai slabă, iar felul de mâncare este însoţit adeseori de o salată cu brânză rasă, numită “shopska” (bulgărească). Foarte popular este şi meniul de 3 kebabcheta alături de lutenitsa (pastă de ardei iuţi, alături de diverse legume – un fel de zacuscă picantă).

În Croaţia, amestecul de carne cuprinde porc şi viţel. La fel ca şi în alte state din spaţiul ex-Iugoslav, se serveşte alături de pâine, pastă de ardei sau iaurt. Doar pentru copii sunt adăugaţi şi cartofi prăjiţi. Un sortiment specific aici îl reprezintă însă mazalice (mazaliţe, ce provine de la mazati = a întinde), acesta presupunând întinderea pastei de mici într-un strat subţire pe o bucată de lipie şi coacerea lui la cuptor.

În cazul Greciei, putem discuta despre soutzoukakia, o compoziţie din carne de vită şi carne de porc, alături de condimente, dintre care nu lipsesc menta tocată, oregano şi chimionul. Acest fel culinar este servit adeseori alături de iaurt şi legume sau garnitură de orez. În unele regiuni din nordul ţării, termenul folosit este cel de κεμπάπι (kempápi).

În fosta republică iugoslavă Macedonia de Nord, cu o populaţie majoritară ce vorbeşte o limbă apropiată de bulgară, dar şi cu o minoritate consistentă albaneză, rulourile lungi de carne se servesc împreună cu ceapa, boiaua de ardei iute şi ardei capia copţi, alături aflându-se o pâine proaspăt scoasă din cuptor.

Serbia se consideră părintele Pljeskavicei (în română Pleşcaviţa), sub forma unui amestec de carne din porc, vită şi miel, servit adeseori fie la farfurie, fie în lipie, întotdeauna alături de multă ceapă, ajvar (pastă de ardei) şi urnebes (brânză slabă cu ardei iuţi). Conform unor legende locale, aceasta ar fi stat chiar la baza hamburgherului, odată cu emigraţia în America a unor muncitori de origine sârbă.

În Turcia există „köfte”, fiecare oraş lăudându-se cu propria sa reţetă. De menţionat că şi în zonele rurale, din sudul României, termenul de “chioftele” este folosit pentru “chiftele”, diferenţa fiind, în cazul nostru, atât din punctul de vedere al compoziţiei (se foloseşte şi porc), cât şi al metodei de preparare (prăjite în ulei).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *