Skip to content
Opinii & Analize

Nici Marx nici Confucius nu explică China (I)

Cum vorbim, dincolo de „războiul informațional”, despre China?

Firesc, știrile care „dezvăluie” China de azi sunt despre pandemiei, prestația Beijingului și confruntarea informațională la care s-a angajat, fie din dorința de a fructifica succesul de moment în favoarea ei fie din teamă fie din amândouă.

" "

E firesc, cum spuneam, și necesar, dar în doze corecte. Căci, altminteri, devine un mod de a nu vorbi despre China. În realitate, coronavirusul nu explică nimic; COVID19 a fost/este o simplă hârtie de turnesol care ne devoalează evoluții mai adânci, dar nu modifică esențial, din perspectivă strategică, tabloul lumii de azi, respectiv configurarea unei noi ordini mondiale care va pivota în jurul confruntări SUA – China.

Altminteri spus, atunci când va trece pandemia sau virusul va fi, într-o formă sau alta, domesticit, problema chineză va reveni, și mai puternic, în atenție, în forma ei reală: cea mai mare provocare de securitate cu care s-a confruntat vreodată Occidentul. Și asta e o provocare incomparabil mai mare și mai complex decât „diplomația măștilor” sau produsele expirate pe care China le-ar fi transmis drept ajutoare prin spațiul european.

Dincolo de a ignora această provocare, mai este un alt mod de a nu vorbi despre China, unul mai sofisticat, care sugerează că hermeneutica aplicată marelui stat trebuie să fie obligatoriu de o complexitate direct proporțională cu vechimea învățăturilor chinezești. În această narațiune, China devine, parafrazându-l pe Winston Churchill – care vorbea despre Rusia – o veritabilă „o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme”. Ceva adânc și, practic, imposibil de epuizat…

Așa să fie? Dacă prima abordare anulează o discuție serioasă prin simplificare, a două o anulează prin exces de interpretare.

 

Confucius a murit! Trăiască Confucius!

Pe fundalul confruntărilor legate de pandemia COVID19, a apărut, aparent timid, o nouă temă pe agendă: chestiunea „valorilor asiatice”, mai concret, moștenirea prodigioasă a confucianismului.

S-a ițit chiar, incipientă, o discuție despre cum a influențat moștenirea confucianistă reacția asiatică la coronavirus, atitudinea populației, reacția autorităților și – cum altfel? – impetuozitatea Chinei de azi care concurează de la egal la egal cu mai marii – de fapt mai marele – lumii.

Așa cum, până mai ieri, semnul profunzimii strategice era, pentru unii, unu-două citate din „Arta războiului” a lui Sun Tzu, astăzi referința la Confucius – gânditorul de acum 2500 de ani despre care, concret, nu prea știm mare lucru – intră obligatoriu în menu.

În realitate, dincolo de epatarea de rigoare, o asemenea discuție nu are, în realitate, mare relevanță în relațiile internaționale. Fără să anulăm în niciun fel influențele culturale într-o societate, asupra cărora vom reveni, Confucius este astăzi mai degrabă un tovarăș de drum extras, ideologic, din cămara de unelte (geo)politice aflate la dispoziția regimului lui Xi Jinping. Ieri era rău, alaltăieri bun, astăzi, din nou, dezirabil…

În faimoasele lui cercetări dedicate relației dintre religie și capitalism, sociologul german Max Weber nu credita confucianismul, acum mai bine de 100 de ani, cu șanse să devină un generator de capitalism. Protestantismul, în anumite versiuni ale sale, a fost cel care a generat capitalismul modern prin viziunea sa asupra omului și a lumii (etica generată de protestantism), care a modelat lumea occidentală și au făcut din Europa centrul de iradiere al modernității și dezvoltării economice. Din această perspectivă, nu era deloc de neînțeles de ce China era, la vremea când scria Weber, un teritoriu departe, din punct de vedere economic, de Occidentul modern și prosper. În esență, deși nu este exprimată explicit, ideea era că „valorile asiatice”, inclusiv cele religioase, erau vinovate de o stagnare evidentă, ale cărei rădăcini erau și ele limpezi.

În timpul revoluției chineze din 1911-1912, care a pus capăt dinastiei Qing și a stabilit republica, începe primul război cultural major din China: Confucius este identificat cu vechea ordine imperială, iar confucianismul perceput ca un instrument al opresiuni și al dominației, al înapoierii și al gândirii de tip vechi; un balast de care trebuie scăpat urgent și fără ezitare. După ce Mao Zedong își consolidează puterea în 1949, asaltul împotriva confucianismul devine politică de partid și de stat. În timpul „revoluției culturale” începută la 16 mai 1960 și încheiată oficial în 1976 – și care a lăsat în urmă 2 milioane de victime – războiul a fost total. Gărzile roșii au intrat în Qufu, orașul unde s-a născut și a fost înmormântat Confucius, și au distrus monumentele care îi prezervau memoria. Au săpat chiar în mormântul venerat al gânditorului și au descoperit/declarat că nu era nimic acolo – apologia lui Confucius devenind, iată, o minciună de la un capăt la altul. Noile „valorile asiatice”, cele chineze în particular, nu trebuiau să aibă nicio legătură cu „vechiul regim”, inclusiv, sau mai ales, cu girantul său cel mai vinovat – Confucius.

 

(va urma)

 

" "

1 comentariu la “Nici Marx nici Confucius nu explică China (I)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *