PSnews

Opinii

Nici propaganda nu mai e ce era acum 100 de ani! Cu mânie și speranță despre Centenarul Marii Uniri

Motto: „Nu știu: e melancolia secolului care moare?”

(Alexandru Vlahuță – „Unde ni sunt visătorii?”)

 

Ne-am obișnuit să vorbim despre propagandă ca despre ceva 100% negativ, dând ca exemple persoane (Sebastian Ghiță, de pildă) sau instituții (DNA este alt astfel de caz) care polarizează dezbaterea, producând fanatici a căror vehemență într-un sens sau altul este de netăgăduit.

Și pentru că am scris „într-un sens sau altul”, trebuie să precizez asta încă de acum: propaganda în sine nu este ceva nici rău, nici bun, ci doar un mijloc: o activitate sistematică de transmitere a unor idei de pe o anumită poziție, în sensul schimbării unor atitudini sau comportamente. (Pentru mai multe detalii, a se vedea p. 177 din cursul de Teoria Comunicării al profesorilor Vasile Tran și Irina Stănciugelu.)

Tocmai fiindcă propaganda nu are o valoare morală intrinsecă, vin eu acum cu întrebarea: când ați auzit ultima oară ca statul să facă propagandă pentru ceva benefic? Da: statul, nu vreun ONG sau vreo vedetă. Nu de alta, dar, dacă tot batem monedă pe Centenarul Marii Uniri și ne uităm spre autoritățile care ba mai taie o panglică, ba mai alocă niște bani către un baron local, atunci haideți să privim imaginea de ansamblu: cu un an înaintea Centenarului, lipsește o abordare strategică a propagandei, în sensul de comunicare a valorilor naționale.

Ca să nu las fără răspuns întrebarea de mai sus, vă amintesc că au existat două momente în istoria postdecembristă când statul și-a dat toată silința ca să-i unească pe români: aderarea la NATO, apoi la Uniunea Europeană. Dar chiar și atunci, identitatea românească ne era construită din exterior spre interior: suntem români pentru că facem parte din marea familie euro-atlantică, pentru că suntem o insulă de latinitate într-o mare slavă etc. etc. Sensul invers („suntem români pentru că am avut rezultate într-un domeniu sau altul”) a fost lăsat pe seama presei sportive, însă acesta s-a demonetizat parțial, odată cu declinul fotbalului (el rezistă în gimnastică și în tenis).

Să nu-mi uit vorba: dincolo de gâlcevile politice dinainte de centenar („tu, Guvern, nu ai dat suficienți bani; tu, autoritate locală, i-ai cheltuit aiurea; tu, opoziție, iei în derâdere un demers patriotic” ș. cl.), ceva trebuie să ne pună serios pe gânduri: am abandonat valorile naționale.

Sigur: putem justifica (nu scuza) anii ’90, când, odată scăpați de național-comunism, a existat tendința inversă, de a demola miturile antedecembriste până într-acolo, încât să arunci cu noroi în însăși esența ta de român. Am văzut cum Lucian Boia a dat startul demitizării și a dus-o până într-acolo, încât a fost nevoie ca alt istoric, Ioan Aurel Pop, să scrie o carte întreagă în care să-i demonteze argumentele. Am asistat și la zbaterile post-adolescentine ale lui Horia-Roman Patapievici („Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”), ulterior căftănit director al ICR, plătit din banii aceluiași popor pe care el îl categorisea drept „patibular” (vrednic de spânzurătoare).

Mergând mai departe, putem găsi o logică și în cosmopolitismul fanatic al provincialului din deceniul următor, căruia nu-i vine să-și creadă ochilor ce noroc a dat peste el, să fie primit la masa celor mari. Dar suntem deja în anii 2010, când NATO și-a dat măsura eșecului pe unele fronturi, iar UE a ieșit destul de șifonată din criza economică.

Și iată cum s-a înțepat ideea de renegare a identității, din care unii își făcuseră un titlu de glorie, până într-acolo încât abandonul devenise un status quo național. Așa că apare întrebarea: ce punem în loc? Nu de alta, dar avem lângă noi cazul Republicii Moldova: pe aproape orice politician îl întrebi cum se raportează la statul vecin, imediat îl auzi recitând punctajul primit de la partid (iar ăsta e un nărav transpartinic) că „îi sprijină parcursul european”. Rar îl auzi pe câte unul: „Da, bă, băiatule: vreau să ne unim, că tot români suntem, tot limba română o vorbim, avem aceleași obiceiuri…” Când, peste câțiva ani, îi vei întreba pe copii de ce mama naibii există în UE două state cu aceeași limbă și cu o istorie în mare parte comună, ei o să-ți pună placa europenismului.

Nu întâmplător am adus vorba despre copiii de mâine: deja se întrevede un deșert al memoriei încă de la generația tinerilor de astăzi. Vă amintim deja că noi, cei de la PSnews, am făcut un experiment săptămâna trecută (îl găsiți AICI): am sunat din deputat în deputat dintre cei sub 40 de ani și i-am întrebat dacă au habar cine a fost Ecaterina Teodoroiu și în ce bătălie s-a făcut ea remarcată. Ați fi surprinși să vedeți că tocmai unii dintre cei mai vocali lupi tineri și-au rupt colții când a venit vorba despre ceva ce înveți în clasa a opta. Nu ridic pe postament generația mea, care încă a apucat cărțile de scrieri istorice ale lui Dumitru Almaș, Dimitrie Bolintineanu sau Eusebiu Camilar, ci doar remarc o imensă comoară aflată la dispoziția copiilor de azi: Internetul. Să vă mai dau un exemplu și trec la ideea următoare: în gara Craiovei, există statuia în mărime naturală a unui bărbat care face un semn de rămas-bun cu mâna. Într-o seară de acum 2-3 ani, coborând din tren, am văzut doi băieți care își făceau poze cu sculptura și m-am trezit vorbind: „Ia uite ce seamănă ăsta cu Gheorghe Dinică!” S-au uitat la mine ca la felul paișpe – atunci auzeau prima dată numele actorului. I-am pus să-l caute pe Google (unde – știm cu toții de la Traian Băsescu – găsești de la păpădie până la Herodot) și s-au luminat: îi văzuseră figura prin filme românești.

Dar nici figurile contemporane nu le spun prea multe celor din noua generație, chiar dacă Herta Müller a primit Premiul Nobel și a șters pe jos cu autoproclamata instanță morală Andrei Pleșu, chiar dacă Paul Goma încă trăiește, chiar dacă tablourile lui Adrian Ghenie se vând pe milioane de dolari… Noroc că Ionuț Budișteanu apare mai des la televizor; altminteri, nici el nu le-ar spune prea multe tinerilor momentului.

Bun: e bine și cu construcția externă a identității, întrucât încă se face simțită tendința globalistă, de integrare în lumea mare (euro-atlantică, în cazul nostru), DAR hai să vedem și de unde venim! Nu de alta, dar România, intrată mai târziu în hora integrării, încă nu a avut timp să pună în aplicare un concept pe care Vestul încearcă acum să îl valorizeze: glocalismul – pe scurt: să gândești global, dar să acționezi local; să nu ignori specificul din imediata ta apropiere. Și iată cum la 100 de ani de la Marea Unire, noi trăim cea mai mare criză identitară de după 1989. Am văzut cum singurul mod în care propaganda statului român (în cel mai bun sens) a funcționat a fost cel legat de parcursul euroatlantic. Dar sărbătorirea celor 100 de ani de existență a statului național unitar român trebuie să vină cu recuperarea unui set de valori naționale: cum te definești a fi român? De la cine te revendici? Care sunt valorile morale, istorice, sociale care mai funcționează pentru o generație sfâșiată între Justin Bieber și Nicki Minaj? Ce pui în loc? Ce îi explici unui tânăr care visează să plece? Cum îl convingi să se întoarcă? Mai pe scurt: CUM RECUPEREZI O GENERAȚIE? Prejudecata cum că România se află cu 50 sau poate chiar cu 100 de ani în urma Occidentului își găsește un amar ecou în zilele noastre: dacă în SUA și în Europa de Vest „generația pierdută” era cea care luptase în Primul Război Mondial, fusese decimată, iar după 1918 nu își mai găsea locul în societate (din cauza problemelor materiale, familiale sau chiar psihice), aceeași titulatură de „generație pierdută” se lipește din ce în ce mai insistent de mai tinerii noștri contemporani, care nu doar că urmează exemplul plecării (dat deja de „decrețeii” de acum 25-27 de ani), ci – mai grav – pornesc pe calea exodului fără prea multe bagaje.

Ați putea da drept contraexemplu alți tineri care plecau din țară, în secolul al XIX-lea. Nimic mai adevărat, dar ei se întorceau și puneau în aplicare ce învățaseră afară. Generația pașoptistă nu își poate reproșa decât eventual faptul că Unirea de la 1859 nu a cuprins mai multe teritorii; în rest, oamenii ăia au toate motivele să se odihnească liniștiți: ei au făcut tot ce le-a stat în putință. Contemporanii… mai piano. A zis la un moment dat ceva Klaus Iohannis despre proiectul de țară „România Educată”, a adunat niște specialiști în jurul mesei, dar… cam atât. Poate că acum Centenarul este un bun moment ca actualul președinte să reia proiectul de țară, într-o formă sau alta.

Am pornit de la faptul că propaganda nu este în sine nici bună, nici rea; depinde doar ce conținut îi atribui. Nu închei într-o notă tristă, fiindcă așa ceva nu-mi stă în temperament. Pe scurt, situația stă în felul următor: România nu mai are niciun fel de propagandă – statul se confruntă cu o disoluție la nivel comunicațional. Politicienii se mulțumesc să comunice doar pentru interese punctuale (ortodoxe sau nu) și de breaking news (în principal scandaluri). Îmi doresc ca acest text să ajungă sub privirile cât mai multor factori de decizie (de la căprar la general), astfel încât Centenarul Unirii de la 1918 să ne prindă măcar cu unele minți (dacă nu toate) băgate-n cap. Să avem și noi un proiect de țară autentic.

Comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi