Skip to content
Opinii & Analize

O „gripă” cum n-a fost alta (I)

Nu știu câți au observat, dar, de câteva cicluri electorale, partidele nu se mai chinuie să convingă oamenii, ci nutresc (cum se spunea pe vremuri) speranța că vin doar ai lor la vot și ai celorlalți or să stea acasă. Ceea ce implică reproducerea structurii unei societăți străbătute cvasipermanent de o falie, pretins ideologică, dar în realitate mult mai superficială de atât. În plină a nu știu câta criză de identitate a stângii și dreptei (de înțeles dacă avem în vedere că guvernarea presupune azi provocări ceva mai subtile și mai complexe decât cele care se puteau rezolva acum 100 sau 200 de ani prin opțiunea comodă intelectual între stânga și dreapta), o bună parte a publicului nostru încă se identifică a fi de dreapta sau de stânga. Desigur, asta ne arată și ce ofertă politică avem. Cineva ar trebui să spună și clasei politice că, dacă în anii ’70 nu am putut alege între stânga și dreapta, cum au putut occidentalii, nu e cazul să retrăim acum momentul cu orice preț.

Ce se întâmplă azi îți lasă impresia unei bătălii armaghedonice între două blocuri: unul preocupat să ducă resurse către pensionari și persoane extrem de vulnerabile economic, altul preocupat să ducă resurse către marele capital. Desigur că și persoanele în vârstă și cele grav afectate de sărăcie trebuie ajutate. Desigur că și capitalului trebuie să i se ofere condiții cât mai bune, astăzi, când poate circula pe unde are chef. Dar de „oamenii muncii”, cum s-ar spune (și o spun fără ironie), cine se ocupă? Înainte de pandemie, mass-media acredita discursul păgubos privind faptul că oamenii nu vor să muncească.

Oameni buni, orice om este un mic antreprenor – muncești ca să câștigi, ca să îți întreții familia, ca să te dezvolți, ca să ai casă etc. Altfel spus, dacă este profitabil. Exact cum antreprenorul închide afacerea dacă nu câștigă nimic din ea, așa procedează și un lucrător oarecare. Nu e socialism, ci capitalism în stare pură. Forța de muncă ieftină pentru munci precare a devenit un fel de brand de țară în ultimii 30 de ani la noi. Cum spune o glumă veche: oamenii muncesc pentru bani. Dacă vrei loialitate, cumpără-ți câine. Dar vezi că într-o țară normală și de ăla trebuie să ai grijă.

Contextul Covid19 nu a făcut decât să scoată la iveală niște beteșuguri ale economiei românești, inclusiv ale organizării muncii. Problema e structurală și nu se va rezolva nici aruncând cu bani în populație, nici aruncând cu bani în… capital. Ci favorizând munca, mai calificată, mai productivă și inteligentă și, evident, favorizând investițiile serioase, care produc și se bazează pe acest gen de muncă. Dar la noi, unde se consideră mare investiție că au cumpărat unii o pădure și urmează să o taie, ce așteptări să ai?

Păstrând proporțiile, noi, ca societate – și nu caut să plasez vina strict pe guvern, nici măcar pe politic în general – ne-am comportat la fel și zilele astea. După cam două luni de stat în casă și de restricții, practic, nemaivăzute, nu poți să nu constați propaganda ușor dubioasă de tip „#salvați vacanțele” de pe toate posturile de tv… Sigur, de la copii, la tineri liceeni și studenți, la oameni cu familie de întreținut și până la pensionari, lockdown-ul a fost cât se poate de presant și obositor din punct de vedere psihologic. Dar de unde nu aveai voie să ieși din casă, din oraș, de unde ne plângeam că se prăbușește economia și vine apocalipsa, de la „#stați în casă”, acum, o bună parte a concetățenilor noștri pare angrenată în salvarea cu orice preț a vacanțelor. Sigur că e sezon de vacanță, dar cifrele pandemiei nu sunt deloc generatoare de optimism. Amenințarea unei crize economice rămâne, dar la fel pare că rămâne și amenințarea covid-ului. Și dacă nu acum, mai la toamnă.

Și nu, economia națională nu va fi salvată de turismul care e printre cele mai afectate de evaziune domenii economice, cu salarii mici, muncă sezonieră și așa mai departe.

Sigur că e bine să fie profitabil turismul, oamenii să meargă în vacanță, dar cum am trecut de la nu ai voie sa iesi din casă la petreceri pe plajă? Parcă diferența e puțin cam mare. Și mai mult, dacă poți înțelege că deschizi în plin sezon turismul intern, poți înțelege și că oamenii vor vacanțe ca până acum, de unde totuși propaganda aceasta pentru vacanțe în Grecia, Bulgaria și chiar alte țări europene. Pentru vacanțe, nu pentru muncă, atenție. Nu ai nici măcar scuza că ții banii în țară și că îi circuli în economie.

Și revenind la subiectul nostru inițial, amuzant este că toate partidele (deși într-o competiție acerbă care, pe alocuri, pune în pericol drumul pe care cu greu ni l-am creat prin pandemie) enunță de cel puțin două ori pe zi ideea că evitarea agravării crizei sanitare este prioritară în fața populismului. Dar de ce simțiți nevoia să tot spuneți chestia asta? Asta e de stânga sau de dreapta?

Elefantul din cameră, cum se zice, este cum vor afecta pandemia și contextul aferent votul la locale și parlamentare. Este evident pentru toată lumea că nu putem ignora ce s-a întâmplat, dar niciun partid nu spune cu subiect și predicat că despre asta va fi vorba. Era un relativ consens măcar, până acum două săptămâni, asupra ideii că am acceptat măsuri relativ dure din timp, dar am reușit să controlăm situația. La ieșirea din lockdown, așa cum a fost el, guvernul raporta un succes al măsurilor și chiar insista ușor amuzant pe cuvântul „măsură”, dându-și seama probabil că tot ce se întâmpla nu era chiar farmacie din punct de vedere legislativ.

La nici două luni după, nu se mai înțelege dacă am reușit ceva sau nu. Sigur că după 15 mai, lipsa relaxărilor ar fi fost aberantă, dar o evaluare obiectivă și coerentă a ce eficiență a avut ce s-a întâmplat înainte și după 15 mai lipsește ochiului public.

Sunt deci două probleme aici: prima, cum va deconta guvernul perioada de la începutul pandemiei și până la momentul alegerilor – în final, în percepția publică, va ieși pe plus sau pe minus? Deocamdată, orice e posibil. A doua: cum va fi participarea la vot, și dacă distanțarea socială atât de mult discutată în această perioadă va rămâne în reflexele… cărui segment de public (și de votanți) mai degrabă? Să ne luăm după experiența anilor trecuți pentru a prognoza participarea nu pare cea mai bună idee.

Rămâne însă un fapt acela că guvernul a fost actorul principal în perioada aceasta – e o situație politică rar întâlnită. A venit la guvernare în noiembrie din proprie voință, nici măcar în urma alegerilor și s-a trezit în două luni într-o situație aproape SF. Reușitele și nereușitele îi vor aparține. Două luni nici oameni nu prea au existat pe stradă… Sigur că un mediu politic mai prietenos ar fi ajutat, poate, dar cred că ar fi o greșeală ca PNL să își construiască o campanie pe ideea că l-au încurcat ceilalți.

Deci aici este, cum spuneam, elefantul din cameră, pe care puterea și opoziția se fac că nu-l văd, dar care va fi temă fundamentală de campanie pentru ambele. În rest, amândouă luptă cu covidul, nu au timp de politică, știți voi… Singura întrebare este dacă elefantul, tot aflându-se în cameră, poartă mască.

***

Darie Cristea este sociolog, conferențiar universitar la Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. Este de asemenea cercetător științific la ISPRI – Academia Română și membru în boardul LARICS. A colaborat în ultimii ani cu mai multe structuri de cercetare de piață pentru culegere și analiză de date. Autor de lucrări științifice, dar și pentru marele public.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *