Skip to content
Politică

O UNIUNE EUROPEANĂ MAI PUTERNICĂ vs O PIAŢĂ COMUNĂ FRAGMENTATĂ. „O nouă economie” – un proiect de ţară al PNL?

identitatealiberala.ro

În istoria noastră recentă, definirea unui proiect naţional în afara celui european și euroatlantic nu a fost posibilă în lipsa unor lideri politici cu statut de oameni de stat şi a unei intelectualităţi nealiniate care să definescă drumul de la comunism la capitalism. Absenţa dezbaterii critice asupra conţinutului şi nu doar asupra semnificaţiei proiectului de ţară a făcut ca România să nu aibă nici astăzi o opțiune limpede către modernizare, să ezite în asumarea unui profil clar în interiorul UE și să piardă o parte dintre beneficiile aderării la NATO, concentrându-se mai mult asupra componentei securităţii, fără a o fructifica pe cea economică. Ideea unui nou proiect naţional, reapărută în spaţiul public mai ales după criza economică, a fost amplificată de rezultatul referendumului din Marea Britanie și foarte probabil va fi accentuată de recenta enunțare a celor cinci scenarii pentru evoluția UE. Contextul european și global actual este caracterizat de manifestarea unui nou patriotism economic alături de forme politice iliberale, apărute chiar și în democrații considerate ca fiind maturizate. Realitatea arată că modelul tehnocrat de evoluție al Uniunii Europene nu mai descrie un traseu predictibil și o plasă de siguranță în sine. Iată de ce România are nevoie să completeze acest model cu opțiuni naționale, păstrând esența construcției europene și asocierea cu obiectivele majore ale nucleului Uniunii Europene. Proiectul extern euro-atlantic trebuie continuat și completat cu un proiect intern construit pentru orizontul anului 2030, pregătind Generația 2050, cea care va fi complet pregătită pentru sincronizarea cu spațiul occidental.

  1. Societatea românească se va moderniza doar dacă membrii ei vor participa la construirea capitalismnului în propria țară, ieșind din starea de așteptare

Se pune întrebarea dacă actuala elită politică are credibilitate pentru a propune un proiect de țară sau dacă organizațiile societății civile au capacitatea de o face. Astăzi, nici una, nici alta nu pot oferi singure un astfel de proiect. Elita politică, așa cum s-a auto-selectat în timp, este în mare măsură aculturală, neputând să își depășească statutul marginal în discursul european. La rândul său, elita civică a rămas la fel de locală și în majoritate revendicativă. Pe scurt: partidele s-au opus modernizării interne sau au ales căi defectuoase pentru a (nu) o face, iar organizațiile societății civile nu au acceptat faptul că ar trebui să să se modernizeze la rândul lor, deși ar fi putut. Cauzele acestor refuzuri de evoluție cu efect asupra definirii unui capitalism românesc, ca proiect de țară, au un numitor comun: neglijarea tranziției culturale. Emanciparea individuală nu a fost un obiectiv asumat public nici de către noua societate civilă, nici de către partidele democratice. Or, un model economic și, implicit, un capitalism adecvat țării nu au putut (și nu pot) fi descrise de către o societate ne-modernă în care nici chiar liderii săi nu înțeleg motivația modernizării. Pe de altă parte, într-o țară în care cu numai un sfert de secol în urmă proprietatea și capitalul erau excepția, schimbarea mentalităților nu a beneficiat de instrumentul modernizării individuale: decizia economică privată. Fără proprietate privată, fără capital privat, cu instituții slabe și chiar anacronice, fără coeziunea liderilor și cu un fundal puternic premodern, societatea românească nu a putut formula proiectul unui capitalism autohton. În lipsa unei soluţii interne, evoluţia României a avut loc preponderent după coordonate externe. Un model economic și, implicit, un capitalism autohton nu pot fi definite de către altcineva decât de societatea românească, ceea ce implică un proiect intern.

Definirea unui capitalism adecvat României nu este încă un proiect pierdut

Primul motiv este acela că românii au intrat în contact cu alte variante de capitalism occidental ca efect al liberei circulații. Apoi, pentru că instituțiile au fost expuse la suma de constrângeri rezultate în urma adoptării acquis-ului comunitar și la soluții venite pe căile experienței internaționale. Totuși, nu este suficient. Deşi autonomia individuală devine din ce în ce mai mult o realitate, esența economică autohtonă a capitalismului este disfuncțională. Modelul economic încă nu este definit, chiar dacă aparent pieţele funcţionează. De aceea, un „proiect de țară” trebuie să fie mai întâi unul intern și mai ales economic, oferind o șansă dinamicii sociale și în final modernizării. Pentru a-l formula, însă, ar fi nevoie ca partidele politice să înțeleagă ce variantă de capitalism este potrivită dezvoltării țării în noul context mondial și, ca urmare, să propună o schimbare de paradigmă a politicilor publice pe care societatea să o accepte. O astfel de poziționare rămâne riscantă tocmai pentru partidele mari, în primul rând pentru PNL, față de care orizontul de așteptare și exigența publică au fost întotdeauna mai ridicate. Riscul este cu atât mai ridicat, cu cât rădăcina elitară a acestor partide este din ce în ce mai slabă, iar societatea civilă devine din ce în ce mai tranşantă, cerând un mai mare acces la cenzurarea deciziei publice. Iată de ce trebuie ințelese lecțiile etapelor parcurse!

România: de la acumularea primitivă la non-capitalismul managerialist

În mod paradoxal, în România (țară în care proprietatea privată și capitalul individual au fost anihilate prin utilizarea instrumentelor de sorginte totalitară), dezbaterea despre sistemul capitalist – atât de necesară după anul 1989 – a fost condusă prin intermediul unor concepte precum „societate deschisă”, „economie de piață funcțională”, „bună guvernare” etc. Procesul a fost livrat public ca și cum românii ar fi avut deja experiența unor guvernări de stânga sau de dreapta, iar România ar fi fost o economie în care oamenii de afaceri autohtoni ar fi apărut altfel decât din politică sau din contactul cu aceasta. Pe de altă parte, începând cu „capitalismul de cumetrie” (I. Iliescu, 2002), amintindu-l pe cel „popular” (E. Constantinescu, 2003) sau pe cel de tip neoliberal (2009), toate abordările acestui concept au fost pervertite, iar laturile sale negative au fost accentuate. De fapt, în România, „capitalismul de cumetrie” (original: „crony capitalism”) nu a reprezentat o evoluție negativă de sistem, așa cum este descris în economiile occidentale, ci așa a fost creat dintru început. Noii oameni de afaceri au capturat statul pentru a-i accesa activele, au numit această evoluție drept „tranziție către economia de piață” și au introdus în România prima formă de capitalism bazat pe acumularea primitivă. Abia după mai mult de un deceniu de la debutul schimbărilor s-a vehiculat o altă idee, firavă și sortită dispariției imediate: cea a capitalismului popular, lansată cel puțin inoportun, de vreme ce îndemna cetățenii să își investească economiile practic inexistente în instrumente. În fine, liberalizarea fără politici liberale (accentuată în perioada guvernării 2000-2004) a pregătit eșecul unui proto-neoliberalism autohton, compromițând ceea ce mai putea fi compromis în ceea ce privește încrederea în piețele financiare, efectul privatizărilor, procesul dereglementării și nu numai.

Astăzi în România se evaluază rezultatele unui alt experiment: o variantă răsturnată a managerialismului. Adepții acestei ideologii consideră că reprezentanții de bază ai societății nu sunt indivizii (ca în capitalismul clasic), ci organizațiile cu care guvernele, sub o formă cât mai descentralizată, trebuie să negocieze în numele eficienței. Chiar acceptând această eroare a democrației, în România starea de fapt a fost dificil de explicat. Foști sau încă activi reprezentanți ai organizațiilor (structuri multinaționale publice sau private, organizații neguvernamentale civice, grupuri de interese oficializate etc.) au constituit în bună parte Guvernul, iar administrația cu care în mod curent aceștia se aflau în proces de negociere le-a devenit subordonată. Situația descrie un paradox non-capitalist la care s-a ajuns, de vreme la masa negocierilor a rămas în mare doar o parte. Exceptând, desigur, Parlamentul, cel aflat la originea experimentului prin investirea executivului. Indiferent de buna credință a tehnicienilor nepolitici (!), acest managerialism răsturnat (în care interesele agregate ale indivizilor sunt luate în considerare doar dacă corespund cu criteriile de eficiență stabilite de către reprezentanții organizațiilor) nu poate reprezenta o situație acceptabilă. Vestea bună ar fi aceea că starea oarecum confuzorie a existat doar pe termen scurt. Totuși, amestecarea taberelor este deja un fapt împlinit și prea puțin binevenit. Poate că singurul câștig în urma încheierii acestei perioade ar fi o clarificare asupra limitelor politice și administrative atinse în guvernările României și poate o lecție în urma căreia cetățenii români vor încerca și un vot pozitiv, pentru a opri alte experimente. Desigur: problema votului revine la chestiunea ofertei. Iar cei care vor formula oferta trebuie să țină seama de două realități. Mai întâi, faptul că în jur de 2,5-3 milioane de români lucrează în Europa și în lume, ceea ce înseamnă existenţa unui număr semnificativ de cetăţeni a căror autonomie decizională este ridicată. Apoi, trebuie scos în evidență faptul că acești cetăţeni români  împreună cu cei de acasă au plasat în băncile din România circa 35 de miliarde de euro. În timp ce în ultimii opt ani băncile-mamă și-au retras din filialele aflate în țara noastră circa 13 miliarde de euro, românii au economisit în același interval 17 miliarde de euro – incluzând și conturile firmelor, totalul se ridica la începutul anului 2016 la aproximativ 55 de miliarde de euro. Astăzi, cetățenii români, prin economiile individuale depuse în băncile de acasă, au devenit creditori neți ai economiei din țara lor. Acesta trebuie să fie unul dintre primele argumente ale unui nou proiect de țară, dedicat consolidării și consacrării unui capitalism românesc.

Convergența reală și „România competitivă”

Întreaga perioadă pe care România a parcurs-o pentru a deveni stat membru al UE a fost marcată de două obiective: conformarea instituțională și liberalizarea economică. Fără a accentua asupra traseului preluării acquis-ului comunitar și a celorlalte condiționalități, la încheierea negocierilor s-au înregistrat cele mai aspre clauze de aderare din istoria UE aplicate în premieră unui stat membru. România a pornit astfel într-o cursă de recuperare a decalajelor având un handicap suplimentar și mereu cu un pas în urma statelor (est) europene.

Abia acum, după criza economică și financiară pe care statele Uniunii Europene încă o resimt, au început să apară, destul de târziu, analize mai serioase care poziționează economia românească. Mai mult decât statisticile internaționale în care economia noastră este clasată pe locul 49 dintre cele 61 de economii analizate din punct de vedere al competitivității (IMD World Competitiveness Center – 2016), două întrebări primesc răspunsuri contradictorii la prima vedere:

Este România atractivă pentru investitori? Da, de vreme ce cota unică de impozitare de 16% reprezintă o constantă a guvernelor de orice culoare; randamentul capitalului a ajuns la circa 22%, ceea ce arată că o investiție în România poate fi amortizată în mai puțin de cinci ani, față de doisprezece în Anglia sau șaisprezece în Franța; repartiția venitului național net favorizează capitalul (61,3%) în comparație cu forța de muncă (39,7%).

Este România o economie competitivă? Nu, de vreme ce gradul de complexitate al acesteia este redus și în scădere, consumul intermediar crescând cu aproape 4% față de anul 2008 al debutului crizei; valoarea adaugată brută pe salariat este scăzută (în jur de 15.500 de euro – penultima poziție în UE), cu o concentrare a exporturilor în astfel de domenii; în cea mai mare parte, investițiile străine directe nu au avut contribuții la formarea de valoare adăugată brută; competitivitatea a fost susținută cu doar circa 1 miliard de euro din fonduri europene în toată perioada de programare 2007-1013; companiile cu capital autohton au raportat profituri cu 23% mai mari față de cele cu capital străin, iar cele din urmă au raportat pierderi cu 18% mai mari decât primele – aceasta în condițiile unei ponderi sensibil egale între capitalul privat autohton și cel străin din economie. Ca urmare, România este astăzi o economie complementară celor din Uniunea Europeană, și nu competitivă cu acestea.

Evoluția nu ar fi trebuit să fie o surpriză după deschiderea economiei, deoarece nu este o noutate faptul că 50% din totalul schimburilor economice internaționale sunt realizate între societățile-mamă și filiale, că lanțurile valorice se consolidează preponderent în țările de origine ale companiilor și că valoarea adăugată brută, ca și cercetarea, se realizează în acele state. La fel de previzibil ar fi trebuit să fie faptul că finanțarea redusă a obiectivului „Competitivitate” din fondurile europene nu a fost o soluție la dificultatea creditării, de vreme ce în economia reală au intrat doar 6,1 mld euro în ultimii 15 ani pentru acest obiectiv (Fl. Georgescu). Astăzi, România este o economie pentru care convergența nominală este o realitate, iar cea reală – încă un obiectiv (dacă ne referim la indicatorul PIB / locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare și aflat la 57% față de media europeană). Și cum economia noastră a înregistrat în ultimii 15 ani cel mai rapid ritm de convergență din UE, unele opinii susțin că un interval de încă 7-10 ani ar fi suficient pentru a atinge cca. 70% din această valoare medie. Mai direct spus: pentru a nu cădea în capcana venitului mediu, ar trebui fie să fie păstrată competitivitatea fiscală, favorizată acumularea de capital, prudență în politica salarială, eficiență administrativă. În plus, intervenția asupra factorilor care compun PIB-ul potențial (capitalul, forța de muncă și productivitatea factorilor) – ca de exemplu: susținerea investițiilor, a educației, productivitatea ori intensitatea energetică,  accesul și utilizarea mijloacelor electronice pentru servicii etc. – ar trebui să devină o prioritate a politicilor publice. Toate aceste cifre arată că România are de parcurs un drum sobru către prosperiatea medie a UE. Drumul pare a fi descris în documentul „România competitivă”, care stabilește 16 domenii, 41 de priorități și 90 de măsuri cu orizont de îndeplinire anul 2020. Finanțarea de 16,9 mld euro (cca. 10,5% din PIB pentru o perioadă de 5 ani) este acoperită în proporție de aproximativ două treimi din surse bugetare existente, iar restul de o treime se va acoperi prin optimizări fiscale – cca. 3,5 mld euro PIB (V. Lazea). La sfârșitul perioadei, se așteaptă ca indicatorul PIB / locuitor (la PPP) să atingă 70%, o condiție favorabilă accesului în eurozonă. „România Competitivă” pare un proiect construit în jurul bugetului public în paradigma „business as usual”. Or, pentru un model economic parte a unui proiect de țară, este nevoie și de ceva în plus. Proiectul de țară trebuie să descrie schimbarea de paradigmă pentru evoluția societății, și nu modul în care va evolua guvernarea. 

  1. România şi mai multe Europe posibile – Uniunea Economică și Monetară vs. Piaţa Unică?

„Mai multă Europă” a reprezentat multă vreme abordarea Comisiei Europene referitoare la adâncirea integrării. Chiar în vremurile bune, de multe ori sloganul s-a oprit în zidul economiilor naționale, prin refuzul de a accepta rolul executivului european de promotor al polticilor europene comune. Poate că cele mai bune exemple ale afirmației vin dintr-o zonă esențială a construcției europene: piața internă, respectiv libertățile de circulație.

În ceea ce privește libera circulație a serviciilor, cazul „directivei serviciilor” (devenit subiect al unei dezbateri intense în anul 2006) este relevant. Pentru România a reprezentat primul exercițiu în care și-a exprimat poziția ca stat în curs de aderare. Celebra directivă – supranumită „Directiva Bolkenstein” (Comisar pentru Piața Internă și Servicii) – a fost respinsă în forma propusă inițial, pe motiv că „reprezintă cel mai radical și complet atac împotriva nivelului de trai din UE”. Fiind construită astfel încât nu doar să definească unitar serviciile în UE, ci și să introducă principiul „țării de origine”, directiva ar fi permis ca firmele înființate în statele nou-intrate în UE să fi putut angaja lucrători în condițiile legislației naționale. Interpretarea trimitea la salarii echivalente cu cele din țara de origine, evident mai reduse. Acest „dumping social” a fost puternic atacat, practic de către toate statele membre. Directiva serviciilor a arătat că viziunea despre liberalizarea serviciilor propusă de către Comisia Europeană a fost diferită de cea a statelor membre. Inclusiv pentru cazul României, în numele căreia s-au exprimat europarlamentari / observatori care nici până acum nu s-au lămurit dacă directiva, eventual modificată, ne-ar fi adus avantaje!

În legătură cu libera circulație a persoanelor, Tratatul de Aderare a României la UE (2007) le-a rezervat cetățenilor români o surpriză. Documentul a prevăzut un interval tranzitoriu de șapte ani până când lucrătorii români ar fi avut dreptul automat de a lucra în piața comună. Ultimele state membre care au deschis piața muncii la finalul anului 2013 au fost Austria, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franta, Malta si Marea Britanie. Libera circulație a lucrătorilor pentru cetățenii români a fost repusă în discuție după doar un an, în contextul mai larg al crizei economice și al presiunilor invocate de către unele state membre asupra propriilor sisteme de asistență socială. În privința calificărilor înalte sau a celor critice (din domeniul medical, de exemplu), această problemă nu a fost ridicată niciodată. Accesul în spațiul Schengen este încă un deziderat, decizia politică fiind prioritară celei tehnice. În acest caz, nu a mai fost invocată o reglementare viitoare, ca în cazul de mai sus,  ci avem de-a face direct cu neaplicarea unor prevederi din tratatele UE, al căror gardian este, prin definiție, chiar Comisia Europeană. Iarăși o înfrângere a Comisiei Europene în fața Statelor Membre.

Un subiect mai dificil de urmărit referitor la libera circulație a capitalurilor îl reprezintă evitarea dublei impuneri, care a accentuat problema prețurilor de transfer. Chiar dacă există planuri de luptă împotriva evaziunii marilor întreprinderi și societăți (OCDE/G20 BEPS 2015), regulile privind obligativitatea evidențierii contabilității pentru fiecare țară (încercându-se astfel eliminarea transmiterii profitului în paradisuri fiscale) nu se aplică. În acest caz, Consiliul European s-a limitat să adopte abia în anul 2015 o directivă privind informarea automată transfrontalieră cu privire la regulile de taxare; doar că succesul acesteia nu poate fi garantat în lipsa… pieței unice digitale. În ceea ce privește noile reguli privind transparența, acestea au făcut obiectul unor consultări publice tot în anul 2015. Pentru România, costul prețurilor de transfer se ridică anual la mai mult de un miliard de euro!

În fine, dar nu în ultimul rând, libertatea de circulație a mărfurilor are propriile erori de parcurs. Recentul caz Volkswagen poate deveni un motiv de reintroducere de către statele membre a controalelor de conformitate pentru orice produs, invocându-se faptul că acceptarea reciprocă a unor standarde și norme nu mai poate fi eficientă. De fapt, acest caz subliniază un alt tip de probleme: cele create de politicile activiste ale Comisiei Europene în domeniul mediului. În cazul  Volkswagen, a avut loc o denaturare a conceptului de competitivitate, prin mistificarea limitărilor tehnologiei, care, aplicate corect, ar fi condus la scăderea vânzărilor, a profitului, a numărului de locuri de muncă, a investițiilor etc.

Cu toate eșecurile sale, adâncirea Pieței Unice reprezintă o cale de urmat pentru îmbunătățirea competitivității economiilor statele membre, care trebuie să se sprijine în acest scop pe atribuțiile de negociere tehnică ale Comisiei Europene. Pe de altă parte, cu toate succesele sale, Piața Unică pare a fi devenit un obiectiv secundar pentru statele membre, care, înainte de toate, se preocupă de obiectivele lor macroeconomice, bazându-se pentru aceasta pe negocierile politice din Consiliul European. Astăzi Piața Internă are încă multe zone fragmentate, ca efect al reglementărilor naționale: în domeniul serviciilor financiare, în privința pieței muncii, al transporturilor etc., iar pe de altă parte noi inițiative se nasc greu, precum: piața unică a energiei, piața unică digitală, ca să nu mai vorbim de uitata cea de-a cincea libertate de circulație anunțată în anul 2007 – cea referitoare la cunoștințe și inovare.

Odată cu lansarea scenariilor de evoluţie a UE, s-a confirmat caracterul autodefinit politic al Preşedintelui Comisiei Europene. Pas cu pas, s-a observat, cum era de așteptat, că deciziile tehnice au fost influențate în scopul simplificării relației cu Consiliul European, crescând numărul rezoluţiilor bazate pe negocieri politice (naționale) în detrimentul celor fundamentate preponderent tehnic (comunitare). Viteza de adâncire a pieței unice va continua să scadă cu cât cerințele și soluțiile vor deveni din ce în ce mai personalizate. Dacă Piața Internă va deveni și mai fragmentată, competitivitatea UE va scădea și odată cu aceasta și bunăstarea în statele membre, care vor descoperi, la un moment dat, așa cum a făcut Marea Britanie, că solidaritatea (chiar și cu statut special) costă mai mult decât avantajele de a fi membru al UE.  Etapa adâncirii integrării europene – echivalentul sloganului „Mai multă Europă” – și-a arătat limitele odată cu apariția crizei economice și financiare, cu efect direct în slăbirea rolului Comisiei Europene. Tendința de naționalizare a unor politici comunitare (deja semnalată în perioadă post-criză) a fost și mai mult accentuată de rezultatul deciziei Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană. În contrabalans, acestei provocări i s-a opus o nouă abordare: opțiunea pentru „o Europă mai puternică”. Era de prevăzut că la un moment dat va exita o recunoaștere explicită, chiar din partea reprezentanților unora dintre țările fondatoare ale UE, a faptului că statele membre au poziții diferite în legătură cu aprofundarea integrării europene. Încă din anul 2016 erau așteptate clarificări asupra sensului în care va evolua proiectul Uniunii Economice și Monetare (UEM); „Impulsionarea creșterii și aprofundarea UEM” a fost anunțată ca obiectiv post-Brexit. Şi răspunsul a sosit, fiind descris în cinci variante, dar, de fapt, privind două opţiuni, de vreme ce primul scenariu nu reprezintă nimic nou, iar ultimele două au fost catalogate drept utopice și exprimate cu ajutorul unor argumente circulare. Rămase în discuție, scenariile referitoare la concentrarea asupra pieței unice (respectiv asupra posibilității de evoluție diferențiată a unor state) par și ele neclar formulate. Și aceasta deoarece nu este deloc simplu de explicat cum concentrarea pe piața unică nu este o soluție în sine, dar devine un avantaj în cazul statelor care „doresc mai mult”. Și aceasta  în contextul noului patriotism economic european, în care se califică o bună parte a statelor care au respins nu puține inițiative ale Comisiei Europene referitoare la adâncirea pieței unice – exemplele de mai sus pot fi edificatoare.

Noul patriotism economic european

Odată cu intrarea în criza economică și financiară, dar și după ameliorarea efectelor acesteia, deciziile Comisiei Europene au fost secondate de hotărâri ale statelor membre, mai ales în ceea ce privește abordarea planurilor de austeritate. Ca urmare a negocierilor, normele au devenit mai flexibile, iar CE a anunțat din ce în ce mai multe derogări. Mai mult sau mai puțin deschis, chiar țări din vechea Uniune Europeană au reconsiderat unele procese de liberalizare – ca în cazul Franței, unde raportul Consiliului de Stat pentru 2015 a concluzionat că privatizarea serviciilor publice și liberalizarea pieței pentru acestea nu au reprezentat o rețetă miraculoasă pentru consumator, ci dimpotrivă, generatoare de situații monopoliste și chiar o stagnare a nivelului de investiții (M. Coșea). Una dintre concluziile raportului a adus în discuție opțiunea ca  statul național, singur sau în parteneriat public-privat, să fie mai activ în economie, prin instrumente ca: fiscalitate stimulatoare, gestiunea domeniului public, reglementarea etc. La rândul ei, Italia – prin vocea prim-minstrului său – a fost chiar mai directă, solicitând mai multă flexibilitate bugetară în favoarea investițiilor și acuzând în același timp ambiguități în comportamentul CE de natura „dublului standard în politica energetică ce avantajează Olanda și Germania”. Nu este nevoie de multe exemple pentru a observa creșterea patriotismului economic în statele UE și schimbarea paradigmei de negociere cu Comisia Europeană, care este astăzi condusă mult mai politic decât până acum (abordare asumată de către actualul său președinte Junker chiar de la instalarea sa). Deci, după ce ani la rând a încercat să transforme deciziile politice în algoritmi tehnici, UE face un pas înapoi, văzându-se amenințată de naționalismul economic. Sensibilitatea publică post-criză a fost alimentată de o posibilă amenințare a sistemelor publice. Pe acest fond, încrederea în politicile europene a scăzut mai ales în statele membre cu un nivel de trai ridicat. Această amenințare a bunăstării a obturat principiul solidarității în UE și chiar a pus în discuție ansamblul celor patru libertăți în jurul cărora s-a construit Piața Internă și chiar UE. Deci astăzi blocajele nu mai sunt rezolvate invocând primordial aquis-ul comunitar, ci negociind politic la masa Consiliului, care, la rândul său, când nu găsește soluția, lasă decizia la îndemâna Parlamentului European – cel care a căpătat puteri suplimentare odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona. Votul cetățenilor Marii Britanii nu este altceva decât efectul revenirii în UE a jocului politic, mai precis a riscului unui astfel de joc cu final deschis.  Iar riscul politic nu a dispărut odată cu ieșirea Marii Britanii din UE, ci dimpotrivă! Combinația între riscul politic al noului patriotism european și riscul economic de creștere a fragmentării Pieței Interne duce la un nou risc: cel de stagnare pentru UE.

În acest context, care se dovedește din ce în ce mai constrângător, România nu are de ales și trebuie să se pregătească pentru evoluțiile viitoare. Iar cuvântul de ordine va fi „competitivitatea”.  Ideea conform căreia Comisia Europeană va putea păstra echilibrul între finanțarea pentru convergență și liberalizarea pentru competitivitate nu este realistă. Deja paradigma alocării finanțării europene evoluează dinspre analiza oportunității spre eficiența cheltuirii, Politica Agricolă Comună ar putea să suporte noi constrângeri, iar reglementările europene vor purta o mai accentuată influență a Parlamentului European, deci o creștere a influențelor naționale. Abordarea competitivității, însă, trebuie să depășească formele clasice unde productivitatea economică este referința și să treacă spre ideea de societate competitivă, cu tot ceea ce semnifică aceasta: educație, sănătate, inovare etc., adică tocmai acele bunuri publice care țin de modernizarea societală. Cum, însă, modernizarea implică emanciparea individuală, este nevoie de un proiect economic în interiorul unui capitalism românesc.

  1. România – „O nouă economie”

Din ce în ce mai mult în România se discută despre faptul că modelul de creștere actual devenit clasic deja (cel al competitivității fiscale pentru atragerea de investiții străine, al macrostabilizării prin împrumuturi și al salariilor reduse pentru forță de muncă relativ bine calificată) nu mai poate furniza soluții pentru termen prea lung. Cu o reușită în privatizare de abia 22% dintr-un total de 7.726 de companii și cu 304 de firme în care statul este încă acționar aflate în insolvență sau faliment  – circa jumătate din total (C. Chiriac) –, economia românească s-a restructurat profund, rapid și cu costuri mari. Astăzi statul român mai este acționar majoritar la 10 companii. Cu un teren arabil calculat la 64% din totalul suprafeței agricole – locul 5 în Europa – și o suprafață dublă pe cap de locuitor (0,41 ha/loc.) față de media europeană, agricultura românească produce cu 28% din populație (astăzi 1,3 milioane de persoane ocupate în agricultură) 5% din PIB. Să nu uităm că subvențiile comunitare pentru agricultura românească au pornit de la cca. 38 euro/ha, de aproape 6 ori mai mici decât media europeană (219 euro/ha – referința 2008). Pentru a avea o agricultură eficientă, numărul celor ocupați în această activitate trebuie să se înjumătățească. Domeniile disponibile pentru cei care vor ieși din agricultură nu se vor afla în categoria celor competitive. Chiar dacă aceasta va reduce înclinația spre export a economiei, cifrele statistice nu vor acoperi o realitate favorabilă din punct de vedere al nivelului de trai. Cu 1,2 milioane de bugetari (adică 25% din totalul numărului de salariaţi), se pune mereu problema eficienței administrative. Toate acestea și nu numai solicită definirea unui nou model economic.

Contextul mondial arată că procesul de globalizare a ajuns la un punct de inflexiune, ritmul de creștere al comerțului mondial scăzând în raport cu cel de creștere al Produsului Brut Mondial. Aceasta poate însemna fie că economia mondială nu și-a revenit după criză, fie că s-au atins limitele politice ale liberalizării în comerțului mondial. Evoluțiile recente tind să confirme cea de-a doua ipoteză. Acestei stări de fapt România trebuie să îi contrapună propriile soluții. După mai mult de două decenii și jumătate de tranziție capitalistă, pornind de la realitatea unei economii etatiste și slab capitalizate în care proprietatea privată a fost excepția, România se găsește într-o situație profund schimbată. Astăzi cetățenii români asigură net creditarea economiei în condiții de piață, raportul dintre capitalul privat și cel public a ajuns la mai mult de 5 la 1 în favoarea primului, iar patrimoniul național se află în proporție de două treimi în proprietate privată.  Totuși, economia României, în care capitalului privat se împarte practic egal între cel autohton și cel străin, rămâne complementară celor din Uniunea Europeană, și nu una competitivă cu acestea.

Contractul economic între partide și contribuabili este în impas și trebuie redefinit

În sens politic, noul contract economic se referă la pregătirea contextului necesar pentru consolidarea și consacrarea tipului de capitalism adecvat țării noastre. Întârzierea apariției capitalismului românesc a fost cauzată de neîndeplinirea simultană a două cerinţe fundamentale: existența unui capital autohton disponibil pentru investire, respectiv a autonomiei individuale care să permită societății să impună un model economic. Astăzi, prima condiție a devenit realitate. În ceea ce o priveşte pe a doua, se constată o creştere a gradului de individualism de tip occidental: pe de o parte ca urmare a schimbului de generații, iar pe de altă parte datorită existenței unei diaspore numeroase. Totuși, îndeplinirea celor două condiții nu este suficientă. Este necesară apariția unei oferte politice care să schimbe paradigma dezvoltării și pe care societatea să o asume la rândul său. Iată de ce este nevoie de un nou Proiect de Țară. Definirea unui capitalism românesc nu trimite la tendințe autarhice. Dimpotrivă: liberalismul economic nu diferenţiază piața naţională de cele globale. În același timp, nici nu exclude ca decizia publică să aibă un caracter local şi neconstrângător, în scopul creşterii competitivității. Un capitalism specific românesc păstrează fundamentele proprietății și ale economiei de piață și rămâne convergent cu valorile europene.

Din punct de vedere economic, noul contract trebuie să conțină deciziile care să justifice tipul de schimbări structurale acceptate de către societate. În România, o bună parte a politicilor publice etatiste au fost înlocuite de părți ale aquis-ului comunitar ale căror cerințe nu s-au referit în mod primordial la construirea de instituții ale economiei de piață, ci doar la liberalizarea necesară adâncirii pieței unice. Pe de altă parte, zonele neacoperite de reglementările europene au avut evoluții sugerate de colaborarea cu instituții internaționale și nu numai. Înlocuirea deciziei naturale a societății cu cea a instituțiilor și suplinirea lipsei de capital autohton cu investițiile străine nu au putut crea un capitalism cu specific românesc. Doar societatea românească își poate decide și consacra tipul de sistem socio-economic în care fiecare individ să își poată folosi la maximum șansele de evoluție. Abia astăzi, când contribuabilii români își pot credita economia, iar cetățenii români sunt mai autonomi în decizia lor politică, se poate vorbi despre încheierea tranziției post-comuniste.

Tranziția și post-tranziția

Încheierea tranziției proprietății și consacrarea rolului și a limitelor de intervenție a statului în viața socio-economică reprezintă condițiile primordiale pentru ieșirea din tranziție și asumarea unor mari decizii de politică publică:

        Încheierea tranziției cu privire la proprietate se referă clarificarea drepturilor de proprietate, inclusiv la definitivarea procesului de reconstituire a proprietății. Odată încheiată această etapă, piața imobiliară și funciară, precum și cele de creditare și asigurări vor primi un nou suflu. Scopul acestei tranziții este de a îmbunătăți structura bogăției naționale, care astăzi este preponderent nefinanciară.

        Încheierea tranziției în privința rolului statului are un caracter complex, referindu-se la cel puțin două mari categorii de obiective:

  • clarificarea rolului statului în procesul dezvoltării proprietății și al creșterii libertății economice, stabilirea structurii și a modului de acces al cetățenilor la bunurile publice, structura și funcționarea sistemelor de asigurări sociale, proiectarea marilor politici publice, intervenția statului în ceea ce privește infrastructura critică și resursele regenerabile și neregenerabile;
  • rolul statului în proiectarea evoluției economiei pentru viitorii ani;

Evoluția economică pozitivă a economiei românești în context european trebuie să țină seama de obiectivele convergenței nominale, iar pe de altă parte de reformele structurale necesare pentru îmbunătățirea convergenței reale. Îndeplinirea acestor obiective condiționează atingerea scopului de aderare la zona euro.

        Reformele structurale trebuie înainte de toate să fie susținute de politici bugetare și fiscale solide, acceptând noi paradigme în elaborarea acestora:

  • o nouă abordare a politicii fiscale trebuie să plece de la necesitatea scoaterii acesteia de sub influența politicului. Introducerea de reguli de concepere și conducere a politicii fiscale va reduce riscul comportamentelor prociclice. Stabilitatea, dar și flexibilitatea politicii fiscale vor asigura un sistem de impozitare clar și predictibilitatea mediului de afaceri. Administrarea politicii fiscale va trebui realizată cu instrumentele economiei digitale, iar în afara prerogativului exclusiv (cel de a stabili sarcina fiscală), serviciile conexe vor putea fi privatizate în scopul scăderii costurilor;
  • o nouă abordare a politicii bugetare trebuie să considere prioritară eficiența politicii fiscale, și nu cerințele puterii politice. Privatizarea în domenii de interes bugetar devine o prioritate în contextul stabilirii unor ținte în ceea ce privește competitivitatea cheltuirii fondurilor publice. Abordarea multianuală, acceptarea de manageri privați pentru proiecte bugetare, alături de reducerea cheltuielilor publice și transparența execuției bugetare sunt priorități pentru consolidarea și evoluția politicii bugetare. Scopul final al politicii bugetare este reducerea decalajului investițional și creșterea PIB-ului potențial.

Stabilitatea macroeconomică va garanta cadrul pentru un ritm susținut al investițiilor. România are nevoie de o creștere economică mai mare cu cel puțin 2-2,5% peste media statelor din Uniunea Europeană, pentru ca într-un interval de 7-10 ani să atingă 70% din media europeană la indicatorul PIB / locuitor ajustat la puterea de cumpărare. Depășirea acestui prag califică România drept un candidat serios pentru trecerea la moneda unică, dacă oportunitatea o va cere. Un conservatorism fiscal-bugetar caracterizat prin  prudența cheltuielilor publice și păstrarea sub control a datoriei în scopul protejării cetățenilor de creșterea poverii fiscale ar evita capcana venitului mediu în procesul de convergență reală.

Prosperitatea cetățenilor români este condiționată de o crește economică sustenabilă care să producă dezvoltare. Așezarea economiei pe o astfel de traiectorie necesită acțiune asupra factorilor obiectivi care compun PIB-ul potențial al României: capitalul (fondurile europene, investițiile străine directe, dezvoltarea pieței de capital), forța de muncă (reforma semnificativă a sistemelor de educație și sănătate, stimularea natalității, identificarea de soluții pentru migrația forței de muncă) și mai ales productivitatea totală a factorilor (inovarea, dezvoltarea infrastructurii, agriculturii, tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, eficiența energetică). Această cale a reformelor cere competitivitate fiscală, favorizarea acumulării de capital, prudență în politica salarială, eficiență administrativă. Este o opțiune sobră pentru drumul pe care România îl are de parcurs către prosperitatea Uniunii Europene, deoarece, în majoritate, aceste politici publice solicită timp pentru a produce efecte. Timpul irosit în tranziție face ca acum soluțiile dezirabile referitoare la evoluția marilor sisteme publice să nu mai fie disponibile pe termen scurt. Pe de altă parte, opțiunile ideologice în elaborarea politicilor care să aducă reformele structurale cerute reprezintă calea pentru definirea tipului de capitalism românesc.

Alături de noile abordări ale politicilor fiscal-bugetare, sunt necesare clarificări asupra evoluției marilor sisteme publice, respectiv asupra modului de accesare a bunurilor publice de către contribuabili. Astăzi, funcționarea acestor sisteme definește statul ca unic responsabil pentru gradul lor de competitivitate, de vreme ce le reglementează și conduce direct sau indirect. Într-un sistem capitalist, contribuabilul trebuie să fie învestit cu responsabilități și drepturi alături de stat.

Sistemul public de pensii își arată limitele. Pe fondul reducerii demografice, generațiile viitoare trebuie să poată opta pentru o nouă abordare care, în afara variantei existente a pensiilor private, să garanteze siguranța veniturilor. Modificarea sistemului redistributiv cu unul bazat pe acumulare implică o decizie politică cu mare anvergură, cu efecte asupra marjei de manevră a statului, dar și asupra responsabilitatăţii individuale în gestionarea propriului cont. O astfel de transformare structurală are un orizont de aplicare de circa douăzeci de ani, ceea ce la scara demografică este încă viabil pentru evitarea riscurilor de plată.

Sistemul de asigurări de sănătate prezintă mari disfuncţionalități. Mai mult decât în cazul sistemului public de pensii, decizia politică de instituire a unui cont privat de sănătate trebuie să ia în considerare costurile mari ale infrastructurii care condiționează, în mare parte, eficiența actului medical. Opțiunea publică fie pentru promovarea asigurărilor private de sănătate, fie pentru varianta public-privată de gestionare a contului individual similar sistemului de pensii nu poate fi evitată. Decizia instituirii conturilor private pentru sistemele de pensii și sănătate reprezintă schimbări structurale care definesc opțiunile unui capitalism în care investirea resurslor individuale reduce pe de o parte rolului statului la statutul de reglementare și control, iar pe de altă  parte crește responsabilitea individuală. Consacrarea unui nou sistem de asigurări de sănătate va implica un interval de timp similar cu cel estimat pentru sistemul de pensii.

Sistemul de educație, deși își păstrează vocația fundamentală a cunoașterii, este supus unei presiuni din ce în ce mai insistente din partea pieței muncii pentru schimbarea unor orientări. Între toate sistemele publice, educația are nevoie de cel mai mare sprijin investițional. Într-o economie de piață, investiția în educație trebuie facilitată de stat prin pârghii fiscale, vehiculul investițional fiind în primul rând familia. Astfel, instituirea unui cont privat pentru fiecare membru al societății implicat în procesul de învățare simultan cu formularea unor politici fiscale active dedicate acestui domeniu alături de cel al sănătății vor putea reabilita atât starea resursei umane, cât și infrastructura.

Modelul unui capitalism românesc trebuie să crească rolul de investitor al familiei prin întărirea automomiei acesteia în raport cu statul odată cu personalizarea resurselor implicate în marile sisteme publice.

Rolul statului în orientarea economică a României

Obiectivul convergenței reale nu reprezintă un obiectiv în sine, iar reformele structurale pe care le impune nu trebuie percepute de către cetăţeni doar ca un nou set de constrângeri. Consolidarea progreselor economice de până acum, precum şi consacrarea unui  capitalism românesc impune o dublă abordare: continuarea reformelor şi asumarea politică a unor politici economice într-o perspectivă descrisă mai sus – „business as usual” – alături de proiectarea unor politici disruptive care să pregătească evoluţia economiei. Construcţia unui capitalism românesc impune continuarea reformelor structurale simultan cu pregătirea economiei pentru o nouă revoluție industrială.

Criza mondială a arătat că reziliența economiilor este condiționată de gradul lor de sofisticare tehnologică și de dotarea cu factori. România trebuie să își consolideze și dezvolte baza industrială în ceea ce privește atât infrastructura tangibilă, cât și cea intangibilă. Într-o abordare „business as usual”, statul este dator să faciliteze dezvoltarea acelor industrii pentru care există avantaj comparativ, asigurându-se astfel competitivitatea fiscală și comercială și deci reziliența în fața provocărilor unor eventuale crize. Calea către o convergență rapidă cu economiile europene avansate constă în preluarea tehnologiilor mature și validate în aceste economii, asigurându-se un ritm ridicat de inovare. În acest context, rolul statului se rezumă la informarea legată de pătrunderea noilor tehnologii, coordonarea investițiilor publice cu cele private pentru dezvoltarea infrastructurii necesare instalării companiilor și reducerea costurilor de tranzacție, încurajarea înființării noilor firme și compensarea externalităților pentru firmele activând în domenii noi. O nouă abordare în ceea ce privește rolului statului privește facilitarea investițiilor private  însoțită de orientarea acestora către competitivitate. Statul trebuie să își păstreze și rafineze rolul de arbitru al piețelor, reducându-și gradul de implicare ca actor economic. În același timp, statul trebuie să își consolideze atribuțiile în procesul de reglementare și dereglementare, precum și în gestionarea patrimoniului public. Evoluția statului trebuie orientată către creșterea libertății economice și facilitarea investițiilor private.

România are nevoie de o nouă politică industrială care să descrie căile de creștere a competitivității companiilor și în special a IMM-urilor. Alături de instrumentele necesare întreprinderilor și întreprinzătorilor de a-și dezvolta inițiativele, cerința UE de consolidare a bazei industriale impune poziționarea economiei românești în cadrul specializărilor europene.

        Așezarea economiei românești în ierarhia industrială europeană trebuie să se bazeze pe doi piloni: refacerea și consolidarea lanțurilor valorice interne și extinderea cooperării pentru integrarea companiilor în lanțurile valorice globale, iar pe de altă parte asigurarea unei prezențe a capitalului autohton în domenii strategice, inclusiv în cel financiar, în scopul consolidării financiare. Legătura dintre potențialul de resurse naturale și lanțurile valorice, precum și diversificarea instrumentelor de finanțare pentru companii reprezintă domenii în care statul trebuie să reglementeze și să își exercite rolul de gestionare a resurselor publice.

Al doilea obiectiv strategic al unei noi politici industriale constă în pregătirea economiei pentru o nouă revoluție industrială. Acest obiectiv face legătura dintre specializarea europeană a economiei românești și noile dezvoltări din zona tehnologiilor esențiale – nanotehnologii, micro- și nanoelectronică, fotonică, biotehnologii, noi materiale. Pe de altă parte, România trebuie să fie parte a noilor dezvoltări în ceea ce privește economia colaborativă, economia circulară, energiile regenerabile, industriile creative.

Analiza economică, a calității resursei umane, a structurii sistemului de educație și a potențialului de relaționare externă arată că specializarea europeană a României poate fi plasată în zona IT-ului și a comunicațiilor. Dezvoltarea digitală prezintă două mari avantaje: poate crește viteza de convergență a economiei românești cu economiile europene și globale și poate acoperi tehnologiile disruptive care fac trimitere la inteligența obiectelor, robotică, imprimare 3D etc. România își poate asuma specializarea digitală în cadrul noii politici industriale.

În conexiune cu specializarea europeană a României, trebuie definite și specializările regionale. Astfel, rolul statului este de a sprijini direct inovarea în IMM și concentrarea cercetării științifice pentru a crește forța de tracțiune a economiei prin specializarea inteligentă.

        A doua mare politică publică în care rolul statului este definitoriu este cea energetică. Evoluțiile din UE în domeniul energiei s-au concentrat mai mult pe realizarea pieței unice și mai puțin pe dezvoltarea tehnologică. În acest context, România trebuie să își păstreze mixul energetic și să fie pregătită pentru a evolua către tehnologiile disruptive din domeniile generării, transportului, distribuției și consumului. Generarea descentralizată a energiei inclusiv din surse regenerabile și reducerea drastică a costurilor de transport alături de modificarea stilului de viață odată cu dezvoltarea rețelelor inteligente, promovarea automobilului electric, iluminatul eficient și nu numai solicită ca strategia energetică a României să permită flexibilitate în raport cu evoluțiile externe și în același timp să garanteze siguranța în alimentare pentru sistemul intern. Statutul de infrastructură critică a sistemelor de generare, transport și distribuție permite găsirea instrumentelor financiare pentru finanțarea marilor proiecte energetice necesare țării, de la stocarea hidro a energiei, stocarea gazului metan, noi prospecțiuni și nu numai. Pe de altă parte, piețele certificatelor verzi și a certificatelor pentru gazele cu efect de seră trebuie să evolueze in interesul consumatorilor, ceea ce solicită o reglementare mai clară a relației dintre compensare și investire.

A treia mare politică publică pentru care statul are responsabilitate directă este cea agricolă. Securitatea alimentară este obiectivul ei central, alături de asigurarea unui nivel de trai rezonabil pentru agricultori și cerința exploatării durabile a resurselor de sol și apă. Statul are obligația de a reglementa plecând de la rolul social al solului, pădurii și resurselor de apă. În politica agricolă, statul este dator să compenseze riscul natural și volatilitatea piețelor pentru agricultorii care produc în condiții de competitivitate. O politică agricolă eficientă nu poate fi elaborată în lipsa cadastrării terenurilor, ca fundament pentru dinamizarea pieței funciare și implicit a celor privind creditarea și asigurările. În cazul României, instrumentele prevăzute în Politica Agricolă Comună nu au fost și nu sunt suficiente pentru a asigura marketizare, în contextul în care obiectivele dezvoltării rurale sunt susținute din aceleași resurse. Este nevoie de o politică fiscală activă și de creditare adaptate ciclurilor lungi din acest domeniu.

Cele trei mari politici publice – politica industrială, energetică și agricolă – reprezintă domenii de reglementare legitime ale statului, deoarece privesc legătura cu resursele regenerabile și neregenerabile.

Construirea unui capitalism românesc implică, pe lângă stabilirea clară a limitelor de reglementare a statului în domeniul economic, și poziționarea sa ca parte a dialogul tripartit alături de sindicate și patronate. Reglementarea și monitorizarea evoluției pieței muncii care să permită flexibilitate, dar și prevederi clare și stabile reprezintă un obiectiv public, deoarece condiționează competitivitatea.

Schimbările structurale în ceea ce privește politicile fiscal-bugetare, transformarea marilor sisteme publice, precum și schimbarea unor paradigme în cadrul politicilor industrială, energetică și agricolă dau semnificație proiectului „România – O Nouă Economie”.

Consolidarea și consacrarea capitalismului implică îndeplinirea unor obiective obligatorii: creșterea gradului de autonomie decizională individuală cu rol în influențarea deciziei publice; participarea contribuabililor români la finanțarea economiei prin atragerea economiilor acestora alături de resursele statului în procesul investițional; introducerea în producție a rezultatelor cercetării și inovării; pregătirea resursei umane pentru o nouă revoluție industrială; revalorizarea resurselor naturale de care România dispune; atingerea unui grad înalt de modernizare a instituțiilor formale și informale ale societății.

(iunie 2016 – martie 2017)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *