PSnews

VIDEO

Piperea evidențiază abuzurile pe care le va stopa plafonarea dobânzilor. Bețe-n roate la DIP EXCLUSIV

rfi.ro

Cea mai recentă ediție a interviurilor video PSnews.ro l-a avut ca invitat pe avocatul Gheorghe Piperea.

Profesorul universitar a vorbit, printre altele, despre bețele în roate puse debitorilor de către diverse instanțe în procesele cu băncile în baza Legii dării în plată (DIP – Legea nr. 77/2016), act normativ pe care l-a gândit împreună cu senatorul Daniel Zamfir.

Gheorghe Piperea a început prin a ironiza alarmismul afișat în primul rând de către Banca Națională a României (BNR) și a scoate în evidență faptul că principiul dării în plată există încă din antichitate.

Pe de o parte, băncile (dar mai ales apărătorul lor de ultimă instanță – Banca Națională) au văzut această lege ca ceva care a adus atingere ființei lor pesonale, familiilor lor, orgoliilor lor personale. Este ca ceva care i-ar fi atins direct în străfundurile personalităților lor. Au făcut în așa fel, încât să ridice împotriva acestei legi – care are numai 12 articole – toate instituțiile internaționale, toate ONG-urile (inclusiv cele finanțate de bănci prin sponsorizări) și chiar aproape toți experții juridici din țară, să-i ridice împotriva acestei legi care nu făcea decât să readucă în spațiul nostru public un principiu care există de când lumea: garanția – pe care tu, creditor, o evaluezi – este suficientă ca la un moment dat debitorul să se libereze de toată datoria prin punerea acestei garanții la dispoziția creditorului. De-aia se numește «dare în plată». Există de 2.500 de ani această instituție – se numește «datio in solutum». Este chiar mai veche decât dreptul roman.

S-au scris despre această lege tratate întregi, s-au dedicat seminarii înfierării acestei legi, ceea ce a făcut ca o întreagă pleiadă de judecători să se ridice împotriva acestei legi ca și când ar fi fost un afront direct, personal, la adresa lor sau a familiei lor. Deși familia sau prietenii lor s-ar putea să fi fost favorabili acestei idei, pentru că situația despre care s-a vorbit la momentul emiterii acestei legi (care nu este invenția mea, ci consecința unui raport făcut de Comisia Europeană prin 2013, ca urmare a unui studiu făcut de niște englezi (London Economics), care au vorbit despre supraîndatorare. Ajungi la un moment dat ca, pentru o casă pe care ar fi trebuit să plătești 60.000 de euro, să plătești 60.000 de euro fără să se fi tăiat nimic din rate și, chiar dacă te evacuează din casă, plătești în continuare prin popriri 20-30 de ani, deși casa aceea n-o mai ai, pentru că ești evacuat. Or, astfel de situații sunt completamente împotriva oricărei idei de dreptate, de justiție. De-asta s-a dat această reglementare. […]

Domnul Isărescu a spus în mai 2016 că, dacă iese legea asta, o să fie o adevărată apocalipsă: dispare Programul Prima Casă, se distruge economia șamd! Nu s-a întâmplat absolut nimic. În momentul de față, sunt vreo 10.000 de astfel de dări în plată duse până la capăt, sunt încă vreo 10.000 pe rol și asta este tot”, a explicat Piperea.

În continuare, juristul a prezentat sutele de excepții de neconstituționalitate respinse în 2016 de către Curtea Constituțională a României, dar și cazurile în care unii judecători „completamente inadaptați contemporaneității” continuă să trimită la CCR aceste excepții, ignorând jurisprudența instanței de contencios constituțional, astfel de magistrați invocând „exagerări absolutamente aberante, completamente ridicole, în afara oricărei logici”.

În anul 2016, s-au ridicat nu mai puțin de 1.300 de excepții de neconstituționalitate asupra acestei legi, deși Curtea Constituțională le-a respins aproape pe toate (încă n-a putut să le judece pe toate). În 700 de dosare, CCR a spus că legea asta este constituțională. Cu toate acestea, în continuare sunt avocați – foarte bine stipendiați de bănci -, sunt judecători completamente inadaptați contemporaneității, care iau aceste excepții și le trimit în continuare la Curtea Constituțională, sperând că între timp s-au mai schimbat niște lucruri și se poate considera că această lege este neconstituțională.

În al doilea rând, CCR a adus niște corecții acestei legi (după părerea mea, nu în totalitate benefice) – a spus că echilibrarea acelui contract despre care vorbește legea nu se face direct, în temeiul legii, ci trebuie să te duci la judecător. Eu am conceput legea ca să fie un instrument simplu: într-o primă fază, de negociere, iar apoi să n-ai nevoie de un avocat, de timpul petrecut în fața judecătorului, pentru a obține liberarea de datorie. Impreviziunea despre care vorbește Curtea Constituțională trebuie să fie constatată de judecător.

Ei bine, aici s-a ajuns la niște exagerări absolutamente aberante, completamente ridicole, în afara oricărei logici! Sunt unele instanțe – precum Judecătoria Sectorului 6 – care au ajuns să spună că impreviziunea înseamnă decesul subit, intempestiv al debitorului. Dacă n-a murit debitorul dintr-un accident sau dintr-un infarct, nu se aplică impreviziunea! În continuare, acei moștenitori, dac-au avut proasta inspirație să accepte moștenirea, trebuie să plătească rate în continuare la colectorul de creanțe. La așa ceva s-a ajuns, a detaliat profesorul universitar.

În acest punct, juristul a făcut trecerea către alt subiect nevralgic: cel al colectorilor de creanțe, care forțează debitorii ajunși în situații dificile să plătească dobânzi uriașe.

„Așa cum am estimat eu încă din 2015, oamenii realmente au fost responsabili și nu s-au dus pur și simplu imediat cu cheile pe masa băncii. Oamenii nu vor să scape de casele ălea. Au copii, au părinți pensionari etc. Ei nu vor să nu plătească nimic la bancă, ci vor să li se lărgească un pic lațul cu care sunt strânși de gât, să poată să respire. Cum fac acest lucru? Printr-o negociere. Această negociere n-a fost niciodată acceptată. Nu e acceptată nici acum – degeaba pe la reclame încearcă să ne îmbrobodească, spunând că băncile s-au umanizat, că vând încredere… Nu s-a întâmplat chestia asta niciodată. În schimb, ce se întâmplă este că te vinde banca după ce te-a evacuat din casă unui colector de creanțe. Și ăla, deși băncii îi dă 2% din valoare, stoarce de la tine 40%.

Și acum eu întreb: care este motivul logic, rațional, pentru care vinzi colectorului de creanțe cu 2%, și nu cu 40% sau măcar cu 30%, în condițiile în care colectorul poate să scoată de la debitor 40%? De ce faci acest lucru? Motivația este simplă: odată ce faci această operațiune, este o foarte frumoasă, dar urât mirositoare coafură contabilă. E optimizare fiscală: nu mai plătești taxe și impozite. Ascunzi profitul respectiv în interiorul acestui sistem de colectori de creanțe.

Deși nu se vede acest lucru, în realitate colectorii de creanțe sunt fie filiale ale băncilor, fie firme făcute de șefii din bănci. Firmele acestea nu sunt vizibile; ele sunt offshore-uri, sunt fantome, sunt făcute special pentru a se înghiți acest tip de pierdere pusă sub preș și, în consecință, pentru a se evita plata impozitelor – nu numai în România, ci și în Austria, Franța, Grecia, unde sunt sediile centrale ale băncilor”, a punctat avocatul Piperea.

În altă ordine de idei: Gheorghe Piperea a prezentat în detaliu alt proiect de lege redactat de către el și Daniel Zamfir: plafonarea dobânzilor la credite. Concret: fostul judecător a invocat practicile mai multor țări europene de a limita aceste dobânzi, juristul dând și câteva exemple numerice.

Mai mult: profesorul de la Facultatea de Drept din București a amintit un caz dramatic al unui bătrân care și-a pierdut casa după ce fusese împovărat cu penalități uriașe din partea unei instituții financiare nebancare (IFN) în legătură cu un credit contractat pentru plata operației fiului său.

„Avem o reglementare care datează din 2013, dar ea este calchiată pe o reglementare din 2000, când prim-ministru al României era domnul guvernator Isărescu – cumulând cele două calități, ceea ce este foarte principial din punctul de vedere al dreptei. La astfel de nivel, nu se mai pune problema de conflict de interese: poți să fii și guvernator, și prim-ministru.

În perioada respectivă, s-a emis o ordonanță, 9/2000, după care a fost refăcută tot pe baza acelei concepții, sub forma Ordonanței Guvernului numărul 13/2011. Ordonanța respectivă stabilește două categorii de reguli pentru două categorii de împrumuturi: dacă afacerile sunt între comercianți (bancă, respectiv alt comerciant), dobânzile sunt libere, penalitățile sunt plafonate (la 4%, respectiv 8% peste dobânda din contract). Dacă este vorba despre acte juridice între simpli particulari, dobânda și penalitățile sunt plafonate. Dobânda în contractele astea nu poate să fie mai mare decât dobânda de referință a Băncii Naționale, dar din asta se și scade un 20%. Iar penalitatea nu poate să depășească cu 50% dobânda Băncii Naționale.

Această reglementare s-a făcut pentru protecția simplului particular împotriva cametei (camăta fiind o dobândă excesivă). Eh: nu s-a reglementat (în mod intenționat s-a lăsat așa de către domnul Isărescu, pentru că a zis că asta este economia liberă de piață; nu înțeleg de ce nu e liberă și în cazul afacerior business-to-business, unde v-am spus că penalitatea este plafonată) contractul dintre comerciant și simplul particular, care, când face un contract cu comerciantul, se numește «consumator» și trebuie să fie protejat, că așa spune legislația europeană. Nu există nicio protecție. De aici rezultă că nici măcar plafonarea aceea de penalitate din relațiile business-to-business nu se aplică. De aceea, dobânzile au putut să fie stabilite la 100%, 300%, iar penalitățile au putut să fie ridicate și la 5.000%.

A existat un caz, prezentat de o televiziune, unde penalitatea era de 26.000 la sută! La un împrumut de 3.000 de lei luat de o persoană foarte în vârstă nu pentru a-și face vreo vacanță la Abu Dhabi, ci pentru a-i face o operație copilului său (care n-avea cum altfel să-și facă operația respectivă), dobânda aceea a ajuns la 50.000 de lei peste iarnă, pentru că omul n-a putut să-și plătească datoria! Și pentru 3.000 de lei – utilizați pentru operație – omul acela a fost evacuat din casă! Asta a fost motivația regândirii acestei ordonanțe și introducerii acestei plafonări a dobânzilor și a penalităților.

Dobânda anuală efectivă (DAE) înseamnă toate costurile imaginabile pe care le plătești pentru un credit. Iar acest plafon al DAE s-a orientat nu după ce ne-a trecut nouă prin minte atunci când am elaborat această lege, ci după niște criterii. Iar aceste criterii sunt unele pe care nimeni nu le poate contesta. Eu am fost absolut uluit să văd că se cunoștea această realitate, dar s-a ținut sub obroc.

În 2010, tot Uniunea Europeană a comandat un studiu unor profesori din Germania și din Olanda (cele mai insistente țări pe chestia cu anticorupția, cele mai liberale din Uniunea Europeană etc. – nu putem să punem în discuție probitatea acestor oameni) și ăștia au spus așa: majoritatea țărilor din Uniunea Europeană (nu numai țări cu o economie unde este extrem de tensionată situația populației – cum sunt Grecia sau Portugalia -, ci țări precum Spania, Franța, Germania, inclusiv UK) au dobânzi, comisioane, penalități șamd plafonate. Ș-acolo sunt niște cifre. Spre exemplu: în Germania, i se spune că la creditele ipotecare există un plafon care nu permite o dobândă mai mare de 3,5% pe an. În Spania, este un plafon pentru creditele ipotecare care nu permite o dobândă mai mare de 2,5 ori decât dobânda Băncii Centrale a Spaniei. În Grecia, la creditele de nevoi personale (atenție: nu e vorba de credit ipotecar, pentru că fie este un credit fără garanție, fie are o valoare mică – sub 20.000 de euro -, fie are o perioadă scurtă de rambursare – sub 5 ani), plafonul pentru aceste credite este de 18%. Iar în Franța este de 20,8%.

Un alt reper pe care l-am luat pentru a stabili acest plafon de 18% este dobânda pe care o ia statul român de la orice contribuabil în fiecare an dacă nu-și plătește o datorie. Ne-am orientat către această dobândă, pentru că în Programul Prima Casă – unde se presupune că cel care e favorizat, ajutat să-și ia o casă, este tânărul care are venituri reduse și așa mai departe și de aceea dobânda este mică etc. -, dacă tânărul care este la prima casă ajunge să nu mai poată să-și mai plătească datoria, primul pas este executarea casei (e evacuat din casă), al doilea pas este că restul de creanță (în principiu, este vorba de 50%) trece la stat, iar statul îl urmărește toată viața cu o dobândă de cel mult 18% pe an. Deci după ce ai fost debitor al băncii, banca te-a evacuat din casă și devii debitor al statului! E ca și contribuabilul: nu-ți plătești datoria asta la timp? Urmează să plătești inclusiv o dobândă de 18% – ceea ce înseamnă că din sclavul băncii devii sclavul statului pe toată viața”, a încheiat Piperea.

În acest punct, fostul consilier onorific al ex-premierului Mihai Tudose a făcut trecerea la pericolele ascunse în spatele Programului Prima Casă.

DETALII AICI:Programul Prima Casă, ”cadou otrăvit”. Piperea: Lumea nu știe acest lucru! EXCLUSIV

Secvența de mai sus o găsiți în intervalul 21:20 – 36:35:

Comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi