Skip to content
Opinii & Analize

Politica de tipul ,,ciocu’ mic”. De ce nu se reformează partidele politice din România?

,,Ciocu’ mic la ei, nu la noi, că acu’ suntem noi la putere!”, spunea deputata Anca Constantinescu, din partea Partidului Democrat, în 2004. În spatele sintagmei ,,ciocu’ mic” se afla practica neo-feudală a subordonării personale, prezentă și astăzi în partidele din România. Această filosofie a subordonării totale nu permite vocilor cu adevărat critice să ajungă în eșaloanele superioare ale partidelor. Absența criticii veritabile vulnerabilizează orice structură instituțională. Gândirea după șabloane nu poate gestiona situații complexe, fluide. Pentru că le repugnă critica veritabilă, partidele politice din România nu se reformează. Ele dispar după guvernări complet ratate, în baza unor modele social-economice preluate la virgulă de aiurea. S-a întâmplat deja cu PNȚ-CD și cu PDL, principale partide de guvernământ în două cicluri electorale distincte. Se va întâmpla același lucru cu PSD și cu PNL? Dacă guvernul Dăncilă ar fi guvernat România în perioada crizei sanitare, PSD ar fi avut șanse mari să se alăture PNȚ-CD și PDL în neantul politic. Pasivul politic al guvernelor Grindeanu, Tudose și Dăncilă din perioada 2016-2019 ar fi cântărit mai greu decât orice eventuale acte de bună guvernare în criza de sănătate publică. Asta în cazul în care ar fi apărut astfel de acte, fiindcă o criză de sănătate publică nu se rezolvă prin creșteri de pensii și salarii. Ci cu creșterea rapidă a capacității statului în sectorul medical și administrativ, prin parteneriat cu populația și cu leadership politic. E greu de crezut că guvernul Dăncilă ar fi putut produce o astfel de strategie. Și e și mai greu de crezut c-ar fi putut-o aplica. La rându-i, guvernul Orban e departe de aplicare unei astfel de viziuni strategice, din diferite motive. Are însă scuza ,,crizei fără precedent”, susținerea președintelui și a cancelariilor occidentale. În plus, pasivul politic al guvernului Orban, deși în creștere, e încă departe de a fi insuportabil pentru marea majoritate a populației, cum se întâmpla în cazul guvernelor PSD. După mine, partidele politice din România sunt nereformabile din pricina a trei dependențe structurale: dependența de baronii locali, dependența de stat și dependența de un tip specific de cultură politică.

Dependența de baronii locali. Având state vechi de plată în administrație, toate partidele mari din România au produs proprii baroni locali. Presa din România a personalizat puternic baronii locali și i-a scos la interval mai ales pe cei ,,roșii”. Aceștia sunt prezentați drept inșii cu puțin capital intelectual, dar blindați cu capital social și economic. Problema e că baronul local nu mai e doar o persoană. Între timp, baronul local s-a transformat într-o instituție. Adică într-o rețea de putere care dictează regulile jocului la nivel local. Dominată de pragmatism și de atitudinea ,,ciocu’ mic”, politica locală se rezumă la perpetuarea acestei infrastructuri de putere. Pragmatismul anulează orice diferență dintre ,,stânga” și ,,dreapta”, așa explicându-se alianțele politice de la nivel local care la nivel central par imposibile. Baronul local nu înseamnă doar politizarea masivă a administrației locale, politizare tradusă în fonduri publice, mașini și terenuri pentru o minoritate. Baronul local este o instituție care subminează sau o castrează statul la nivel local. Astfel, administrația locală nu mai produce așa-numitele bunuri de-comodificate, respectiv educație, sănătate, infrastructură și predictibilitate instituțională necesare pentru dezvoltarea economică. În fața instituției baronului local, individul nu e un cetățean, ci un subiect, de la care se așteaptă subordonare completă.

Dependența de stat.  În teorie, supraviețuirea financiară a unui partid depinde de fondurile provenite din alocațiile membrilor de partid și din donații. În practică, partidele primesc foduri publice din ce în ce mai consistente. Să ne uităm puțin la Legea 334 pe 2006, modificată la final de 2017. Inițial, legea în discuție prevedea ca finanțarea partidelor parlamentare să fie de 0, 04% din bugetul de stat, procentul de mai sus raportându-se la cei aproximativ 28% din PIB pe care statul îi obține din taxe și impozite. Capacitatea de taxare a statului din România e cea mai mică din Uniunea Europeană. Unii politicieni au priceput acest fapt și au dorit bani mai mulți. E dificil să crești capacitatea de taxare a statului, fiindcă asta înseamnă bună guvenare și negocieri cu firmele multinaționale, succesul acestor negocieri fiind condiționat de un minim consens politic. Cum buna guvernare reclamă viziune, pricepere politică și efort administrativ, politicienii au ales calea ușoară, adică modificarea Legii 334 pe 2006. Astfel, finanțarea de 0, 04% pentru partidele parlamentare nu s-a mai raportat la bugetul public, ci direct la PIB. De aici diferența. În 2017, partidele parlamentare au primit de la stat 30 033 919, 61 lei. În 2018, după modificarea legii, suma a crescut exponențial la 170 341 475, 53 lei, iar în 2019 la 252 619 201, 13 lei. Algoritmul de împărțire a banilor este rezultatul obținut la ultimele alegeri parlamentare. PSD a luat cei mai mulți bani, urmat de PNL, USR, ALDE și PMP. La finalul lui 2019, legea a fost modificată în așa fel încât să primească fonduri publice inclusiv partidele parlamentare apărute ulterior alegerilor din 2016, semn că traseismul politic trebuie răsplătit financiar. Toate guvernele au stimulat și au răsplătit traseismul politic, în diferite măsuri. Fiindcă traseismul politic, nu buna guvernare, a asigurat rămânerea la butoanele administrației publice centrale și locale. ,,Ciocu’ mic!”

Dependența de cultura politică. Majoritatea politicienilor din România s-a format, într-un fel sau altul, la școala baronilor locali. La aceste facultăți informale ale partidului, politicienii au învățat că buna guvernare înseamnă distribuirea resurselor publice preponderent către colegii de partid, ceva către partenerii de guvernare și opoziție, pentru ca la populație să ajungă firimiturile. Și că o astfel de distribuire a resurselor publice trebuie apărată cu orice artificiu comportamental  și discursiv. De la  ,,ciocu’ mic” până la ,,Puie Monta” și la ,,propaganda rusă”. Aceasta este cultura politică a particularismului competitiv, dominantă azi în România. Ea este fundamentul corupției care macină România și, simultan, antidotul bunei guvernări, înțeleasă ca prosperitate materială și demnitate personală pentru marea majoritate a populației.

Cele trei dependențe de mai sus elimină orice diferență dintre ,,stânga” și ,,dreapta” și fac partidele din România nereformabile. Aceste dependențe produc câteva consecințe politice pe termen lung. Prima se referă la dispariția legăturii dintre partide și cetățeni. Partidele au treabă cu baronii locali și cu statul, nu cu cetățenii. Drept urmare marea majoritate a populației cu drept de vot din România s-a retras deja din politică. Fiindcă a înțeles că nu poate influența jocul politic local. Procentual, România are cei mai puțin cetățeni implicați în partidele politice, în societatea civilă și care participă la referendumuri din întreaga Uniune Europeană. Elocventă pentru retragerea populației din politică este și scăderea prezenței la vot. Desfășurarea simultană a parlamentarelor și a prezidențialelor în 2000 genera o prezență la vot de 65%. Decuplarea parlamentarelor de prezidențiale a produs participări la vot din ce în ce mai scăzute: 39% la parlamentarele din 2016 și 49%, respectiv 47%, la cele două tururi ale prezidențialelor din 2019. Prezența la vot la alegerile locale se află pe același trend descendent. Motivul? Alegerile nu sunt un instrument de schimbare politică. În România, alegerile sunt un ritual de validare a politicii de tipul ,,ciocu’ mic” practicată de toate partidele politice, inclusiv de cele anti-sistem. O a doua consecință a nereformării partidelor politice este traseismul politic. Traseismul politic este e fapt soluția de avarie la uriașa criză de cadre cu care se confruntă principalele partide din România. Iar această criză de cadre este produsă de criteriile de selecție neo-feudale utilizate nu doar în politică, ci și în administrația locală și centrală: cooptarea politică în schimbul loialității necondiționate și a depersonalizării complete. Pe scurt, subordonare totală. Ultima consecință a nereformării partidelor politice este democrația nerezilientă. Statul împuținat din punct de vedere infrastructural și din ce în ce mai nelegitim este efectul unei duble retrageri: a populației din politică și a elitelor incompetente în funcțiile publice. Cu un astfel de stat și cu o astfel de elită, buna guvernare se transformă într-o poveste de adormit copii. Altceva e îngrijorător. Din cauza elitelor incompetente care erodează funcția publică, democrația devine instabilă și capătă accente autoritariste. Ca întotdeauna, de vină pentru eventualele derapaje ale democrației va fi oricine, mai puțin elita guvernantă. ,,Ciocu’ mic!”

***

Lucian Dumitrescu, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, este absolvent de studii postdoctorale al Universității Naționale de Apărare “Carol I’’, specializarea teorii ale securității interne și internaționale. Este doctor în sociologie și doctor în filosofie al Universității București.

A predat cursuri de geopolitică și securitate în cadrul prestigiosului Master de Studii de Securitate organizat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, unde a deținut poziția de lector asociat. Domenii de interes: teorii ale securității interne și internaționale, relaţii internaţionale, filosofie politică, sociologia identităţilor colective, istoria sociologiei, antropologie politică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *