POLITICO – Ascensiunea și declinul Europei geopolitice

Sursă foto: Forbes.ro
Sursă foto: Forbes.ro

În timp ce conducerea Uniunii Europene intră în ultima sa etapă, cu alegerile pentru Parlamentul European programate pentru 2024, merită să reflectăm asupra rolului global al blocului și asupra lecțiilor care trebuie trase din războaiele și crizele din ultimii patru ani, scrie POLITICO.

Așadar, pe fondul ambiției președintelui Ursula von der Leyen de a crea o „Comisie geopolitică”, anunțată la începutul mandatului său, cum se descurcă de fapt Europa globală?

Să începem, pentru început, cu veștile bune: politica Europei față de invazia Rusiei în Ucraina a prezentat toate elementele unei politici externe de succes.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că Europa va reuși neapărat să-și atingă obiectivele sau că Ucraina va câștiga bătălia existențială împotriva ambițiilor imperialiste ale Rusiei. La urma urmei, Europa este un actor crucial, dar nu este singurul; Ucraina, Rusia, Statele Unite și, într-o anumită măsură, China, jucând roluri cheie în această ecuație. Cu toate acestea, Europa este un actor important și, prin urmare, o politică europeană eficientă, deși insuficientă în ansamblu, este cu siguranță o condiție necesară pentru succesul Ucrainei.

Această politică europeană eficientă s-a bazat pe trei piloni. În primul rând, o viziune clară: când vine vorba de Ucraina, Europa știe ce vrea. Vrea o Ucraină liberă, independentă și democratică, integrată într-o ordine de securitate europeană, în care principiile fundamentale ale dreptului internațional – suveranitatea și integritatea teritorială – sunt respectate. Este o sarcină dificilă, având în vedere invazia în curs de desfășurare a Rusiei și obiectivul neclintit al acesteia de a subjuga țara, dar este o viziune clară, de principiu, și coerentă.

Apoi, mai este și faptul că UE a rămas unită în urmărirea obiectivului său.

Totuși, riscul divizării este întotdeauna la tot pasul, iar faptul că premierul slovac Robert Fico s-a alăturat în acest moment premierului maghiar Viktor Orbán în această privință este un motiv de îngrijorare. Cu toate acestea, revenirea lui Donald Tusk la cârma Poloniei eclipsează cu mult aceste vești proaste și este o sursă de liniște.

În cele din urmă, Europa a desfășurat o gamă din ce în ce mai impresionantă de instrumente politice pe acest front – de la creșterea cotei de asistență militară și economică pentru Kiev la decuplarea de Rusia în ceea ce privește energia, găzduirea a milioane de refugiați ucraineni și relansarea extinderii. În ceea ce privește Ucraina, UE este unită în spatele unei viziuni și urmează o strategie clară pentru a o realiza.

Dar aici se termină veștile bune.

Cândva exemplul emblematic al „abordării integrate a UE în fața conflictelor și crizelor”, Europa geopolitică a început să se clatine mai întâi în Sahel. Loviturile de stat succesive din întreaga regiune au șubrezit abordarea blocului, iar cu Franța, literalmente, expulzată din această zonă, UE nu știe ce să facă.

După lovitura de stat din Niger, Europa a sprijinit Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest, susținând că, prin aceasta, în cele din urmă a trecut la fapte, respectându-și promisiunile privind „soluții africane la problemele africane”. Dar, oricât de atrăgător ar suna acest slogan, el ascunde faptul că, atunci când vine vorba de Sahel, UE nu mai are nicio idee despre ceea ce vrea.

Apoi a venit Caucazul, unde, în principiu, Europa știa inițial ce vrea. Nimeni nu a contestat integritatea teritorială a Azerbaidjanului, care include și Nagorno-Karabah, dar toată lumea s-a opus mijloacelor prin care acesta a realizat acest lucru prin asediul de 10 luni și acțiunea militară care a urmat. În plus, UE  a detestat faptul că Baku i-a eliminat din punct de vedere etnic aproape pe toți cei 120.000 de armeni din enclavă.

Președintele Consiliului European, Charles Michel, a cheltuit un capital politic semnificativ pentru a media discuțiile dintre Erevan și Baku, iar UE a desfășurat o misiune civilă de monitorizare în Armenia. Cu toate acestea, instrumentele politicii externe europene în Caucaz sunt mult prea slabe pentru a contribui la obiectivele Europei.

Spre deosebire de Ucraina, ajutorul economic al UE în regiune este limitat, asistența militară este aproape inexistentă (cu excepția Franței), influența energetică a Azerbaidjanului asupra unor țări membre este destul de semnificativă și, deocamdată, extinderea UE este exclusă. Așadar, în cazul Caucazului, UE are o viziune, dar în prezent nu dispune de mijloacele necesare pentru a o realiza.

În cele din urmă, și în mod catastrofal, vin veștile din Orientul Mijlociu. Consensul european cu privire la conflictul israeliano-palestinian a fost elaborat cu grijă de-a lungul deceniilor, încercând la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000 să emită o formulare solidă, echilibrată și relativ detaliată a unei soluții cu două state, bazată pe frontierele din 1967 – o formulare care să asigure securitatea Israelului, autodeterminarea palestinienilor, precum și respectul și drepturile pentru toți.

Acest consens se destramă de ceva timp, mai multe țări membre înclinând din ce în ce mai mult spre Israel, care, la rândul său, a abandonat soluția celor două state din ce în ce mai explicit.

Timp de ani de zile, UE a evitat să se confrunte cu eroziunea consensului său, crezând implicit în ideea premierului israelian Benjamin Netanyahu că problema palestiniană poate fi ocolită – o idee susținută mai întâi de fostul președinte al SUA, Donald Trump, prin acordurile Abraham, apoi de actualul președinte american, Joe Biden, prin încercarea de normalizare israeliano-saudită.

Dar ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu de la atacurile Hamas din 7 octombrie și răspunsul militar al Israelului a dezvăluit adevărul evident că problema palestiniană nu poate fi ocolită sau ignorată. De asemenea, a scos la iveală adevărul dureros despre cât de divizată a devenit Europa.

Patetica împărțire în trei la Adunarea Generală a ONU, la doar câteva ore după ce Consiliul European a pus la cale o abordare slabă, dar unită, a conflictului, a dezvăluit partea cea mai proastă a Europei. În Orientul Mijlociu, Europa obișnuia să aibă o viziune – singura viziune care putea asigura o pace durabilă. Și încă are pârghiile economice (față de palestinieni) și comerciale (prin intermediul Israelului) pentru a contribui la o astfel de viziune, deși i-a lipsit întotdeauna curajul de a le folosi. Iar acum se pare că preferăm să ne certăm între noi în timp ce Gaza arde.

Abordarea Europei față de Ucraina a avut ca premisă să arate ce ar putea însemna o Europă geopolitică. Orientul Mijlociu dezvăluie acum declinul său.

Autor: Nathalie Tocci, POLITICO.EU.

Autor

Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News

Citește și: