Pionier al revoluției verzi, Europa a ajuns acum să trăiască în umbra acesteia, o adevărată contrarevoluție.
Mi-am petrecut o mare parte din anul trecut scriind reportaje în nordul Europei (unde ritmul tranziției către o economie curată este cel mai rapid), stând de vorbă cu cei care vor deveni perdanții efortului extrem de necesar al lumii de a ne sincroniza economiile cu mediul, scrie Karl Mathiesen pentru POLITICO.
Ceea ce mi-au spus aceștia a fost că nu își vor accepta soarta în tăcere.
Am relatat despre fermierii olandezi care au influențat politica țării lor și despre minerii polonezi care au modelat politicile climatice ale Uniunii Europene. Am vorbit cu șoferi londonezi îngrijorați de eforturile primarului lor de a restricționa circulația mașinilor și cu păstori de reni care riscă să își vadă viața dată peste cap din cauza goanei după metale și minerale necesare tehnologiilor ecologice. În Germania, m-am întâlnit cu liderii și susținătorii extremei-drepte, care se bucură de un val crescând de susținere.
În cazul unora, cerințele au fost minore, în cazul altora, acestea urmează să le schimbe viața. Ceea ce aveau toți în comun era supărarea și un puternic sentiment că nu sunt ascultați. Nu am găsit nimic în rapoartele mele care să indice că schimbările care li se cereau nu erau necesare. Poluarea cu azot sufocă mediul rural olandez, în timp ce gazele de eșapament ale mașinilor provoacă daune celor din orașe. Refacerea bazelor energetice ale societății este pur și simplu o necesitate dacă dorim o climă stabilă.
Cu toate acestea, ar fi naiv să credem că transformarea ecologică va fi diferită de alte schimbări epocale ale istoriei. Ca orice revoluție industrială anterioară, aceasta lasă în urmă și perdanți. Indiferent de câte locuri de muncă în domeniul energiei curate vor fi create în viitor, sute de mii de locuri de muncă sunt eliminate acum. Libertățile – de a șofa, de a consuma fără grijă – vor fi limitate. Societatea este remodelată, iar suferința este reală, mai ales a celor celor mai puternic afectați.
Totuși, există ceva distinctiv la această revoluție. Mai mult decât toate celelalte care au precedat-o, ea este determinată de alegeri politice, mai degrabă decât de tehnologie sau capital. Așadar, pe măsură ce vin luddiții (luddism, Mișcare spontană de protest a muncitorilor englezi din a doua jumătate a secolului XVIII și din prima jumătate a secolului XIX, care s-a manifestat prin distrugerea mașinilor considerate cauza șomajului), este inevitabil ca aceștia să atace nu doar mașinile, ci și factorii de decizie și politicienii. Pe scurt, devine clar că succesul revoluției verzi va depinde de modul în care factorii de decizie politică și militanții pentru climă vor începe să-i ia în considerare pe cei care vor susține cele mai mari costuri ale acesteia.
Pe măsură ce politicile climatice trec de la documente la legi și reglementări, politicienii de dreapta și lobbyiștii industriali au găsit o nouă sursă bogată de furie pe care să o exploateze. În alegerile din întreaga lume din 2024, dreapta a semnalat că vrea să fie un campion al celor care riscă să fie lăsați în urmă. Mesajele sale cele mai puternice încadrează eforturile în domeniul climei ca fiind un ordin al elitelor – încă o modalitate de a-i face pe cei care muncesc să plătească pentru excesele celor bogați.
O mare parte a politicii de extremă-dreapta este orientată spre migrație, dar antipatia față de climă pășește adesea în paralel. Ambele probleme trezesc aceeași neliniște sedimentară: teama de pierdere a statutului într-o lume în care interesul național este secundar față de satisfacerea priorităților globale – sau „globaliste”. Dacă migrația împinge aceste partide la putere sau chiar le oferă o mai mare relevanță politică, ostilitatea față de politica climatică va câștiga teren.
Militanții pentru combaterea schimbărilor climatice par slab pregătiți pentru acest moment. Până de curând, mișcarea ecologistă nu a vrut sau nu a putut să absoarbă preocupările celor care se simt amenințați de trecerea la o economie curată. Marcată de decenii de război de uzură împotriva industriei combustibililor fosili, aceasta a respins anxietățile ca pe o alarmă a grupurilor de interese sau ca pe strigătele exagerate ale unei minorități zgomotoase.
Acest lucru creează un unghi mort potențial dezastruos pentru această mișcare. Este posibil ca activiștii să aibă dreptate, deoarece sprijinul pentru obiectivul legal al UE de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră la zero până în 2050 se situează în mod constant în jurul valorii de 90%. Dar atunci când oamenilor li se cere să accepte sacrificii personale sau schimbări de comportament, acest sprijin se evaporă.
Mitul unei tranziții fără probleme se dovedește a fi persistent. Mi-am amintit recent de o dimineață petrecută la Marrakech în noiembrie 2016, când am ascultat un oficial de la Sierra Club descriind o campanie eficientă a ONG-urilor americane pentru a închide centralele electrice pe bază de cărbune din întreaga țară. Vestea bună, spunea el, era că vor fi create mult mai multe locuri de muncă în industria energiei curate, cum ar fi în sectorul în plină expansiune al instalării de sisteme solare pe acoperișuri. Dar când i s-a cerut să numească un oraș, în Appalachia sau oriunde altundeva, unde locurile de muncă bazate pe combustibili fosili ar putea fi înlocuite în mod previzibil cu locuri de muncă în domeniul tehnologiilor curate, nu a putut. A doua zi, Donald Trump a fost ales președinte.
Această lecție este învățată doar printr-o osmoză dureroasă. Atunci când Polonia a găzduit discuțiile ONU privind clima din 2018 în principala zonă producătoare de cărbune, activiștii pentru climă au luat în derâdere apelurile Varșoviei pentru o „tranziție justă” ca pe o tactică de tragere de timp. Până la negocierile din acest an de la Dubai, fraza a devenit un cuvânt la modă pentru activiștii care au ajuns să realizeze că trebuie să aducă muncitorii cu ei. Rămâne însă un decalaj între realitățile trăite de mișcarea pentru climă și cele ale oamenilor afectați de politica climatică.
Dacă există un loc în care lecțiile par să fi fost învățate, acesta este Casa Albă. Legea de reducere a inflației a președintelui Joe Biden – un proiect privind cheltuielile ecologice despre care Casa Albă spune acum că ar putea ajunge să distribuie 700 de miliarde de dolari în 10 ani – vizează în mod explicit politica de respingere.
Subvențiile verzi ale lui Biden stimulează sindicatele, cheltuiesc cel mai mult în statele cu vot republican, reduc costurile de buzunar pentru consumatori și promovează industria americană cu atâta vehemență încât legea aproape că a aruncat în aer relațiile comerciale cu UE. Aceasta este o politică care face apel la aceleași valori patriotice și bazate pe securitate care sunt desfășurate împotriva eforturilor climatice din Europa. Mesajul pentru alegători: SUA vă apără.
Este un pariu uriaș. Cheltuirea banilor ar putea atenua efectele negative ale luptei împotriva schimbărilor climatice, dar, de asemenea, lasă guvernele expuse la acuzații de risipă.
Totul va fi însă pus la încercare destul de curând, anul 2024 fiind, fără îndoială, cel mai important an electoral din istoria omenirii – cu voturi în SUA, India, Pakistan, Africa de Sud, Taiwan, Sri Lanka, Indonezia și, probabil, în Regatul Unit, precum și cu alegerile pentru Parlamentul European din iunie.
Dacă susținătorii revoluției verzi nu pot îmbrățișa și hrăni milioanele de oameni care se consideră chemați la sacrificiu, există un pericol real ca aceste alegeri și cele viitoare să ridice temperatura la niveluri insuportabile.
Autor: Karl Mathiesen, politico.eu.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
