Skip to content
Coronavirus

POLITICO: Călătorie în vremea epidemiei de coronavirus

politico.eu, Getty Images politico.eu, Getty Images

O călătorie prin Asia poate să ofere lecții valoroase Europei și Statelor Unite, scrie Burno Maçães, fost ministru al Portugaliei, în Politico.eu.

LAHORE, Pakistan – Îmi încep călătoria prin Asia din Pakistan, chiar în ziua în care autoritățile chineze confirmă rapoartele despre focarul de coronavirus din Wuhan. Este 9 Ianuarie și o mare parte din comunitatea chineză din Pakistan se îndreaptă spre casă pentru Anul Nou Chinezesc. Mulți nu vor avea șansa de a se întoarce, salvând probabil țara de la a deveni un centru al epidemiei.

Călătoriile mele – parte a unor călătorii de afaceri ce presupun o serie de conferințe, prelegeri, ședințe și festivaluri literare – mă vor duce peste tot pe continent, dându-mi posibilitatea să văd de aproape reacția unor țări diferite la criza care tocmai e pe cale să se răspândească la nivel global.
Reacțiile diferite – de la complezență la panică și stare de alarmă și până la un pragmatism neîndurător – se regăsesc pe tot teritoriul Asiei și, mai târziu, al Europei. Întâlnesc în drumurile mele cazuri de eșec, de noroc și altele dovedesc un nivel înalt de pregătire și planificare la care confrații mei Europeni ar face bine să se uite atent.
*
Trec granița din Pakistan în India pe 20 Ianuarie, ziua în care Președintele Xi Jinping face primul anunț cu privire la coronavirus. Călătoresc cu Venki Ramakrishnan, biolog și câștigător al Premiului Nobel pentru chimie. Am ținut împreună o prelegere la un eveniment public din Lahore. Epidemia nu a fost adusă în discuție – numărul deceselor din Wuhan era la momentul respectiv mult prea mic și se limita doar la persoanele cu condiții medicale pre-existente.
Însă nu trece mult și situația se schimbă. Pe 23 Ianurie, Xi impune un cordon sanitar strict în Wuhan și alte trei orașe. Două zile mai târziu, cât aștept în Jaipur pentru un scurt zbor către Agra, mi se alătură la terminal un grup de turiști chinezi, cu toții mascați. Un tânăr poartă un ventilator negru de proporții mari, ceea ce îi dă un aspect cyberpunk. Oare știe el ceva ce noi nu știm?
Panica se răspândește și nici eu nu sunt imun la aceasta. În Delhi, în timp ce mă pregătesc pentru următoarea parte a călătoriei mele către Kathmandu, mă decid într-un final să îmi cumpăr o mască. Farmacia este închisă, iar localnicii îmi recomandă să iau niște vitamine. Când îi povestesc portarului de la hotel, acesta îmi oferă o pungă mică cu câteva măști chirurgicale. Nu spuneți nimănui, îmi șoptește acesta.
La aeroport, am o scurtă dispută cu ofițerul de securitate care vrea să îmi atingă telefonul pentru a verifica biletul, fapt pe care eu îl consider imprudent având în vedere situația generală.
Când ajung la coada de la controlul de securitate, persoana din spatele meu este nimeni altul decât Ramakrishnan, pe care l-am văzut ultima dată la granița cu Pakistan, cu aproape o săptămână în urmă. În timp ce ne punem bagajele pe banda de verificare, acesta îmi spune că nu este nici un motiv de îngrijorare. Posibilitatea de a contracta virusul este redusă, iar probabilitatea de a muri din această cauză – mică, îmi spune el.
Îl aștept pe Ramakrishnan la celălalt capăt al cozii și îl întreb care sunt șansele ca doi oameni să se întâlnească în Pakistan și apoi să se reunească din întâmplare în India zece zile mai târziu. Cu siguranță, șansele sunt minime. Acesta râde.
*
Ajungând în Nepal, îmi dau seama că aceasta este o țară cu un grad ridicat de vulnerabilitate în cazul unei asemenea epidemii. Densitatea populației este mare, sistemul de sănătate este sub-finanțat, iar festivalurile religioase din următoarele săptămâni vor aduce mulțimi de oameni.
Turiști chinezi sunt peste tot, iar districtul din Kathmandu unde stau este de fapt un Chinatown zgomotos unde afaceriști de pe continent vin în fiecare zi. Există doar un caz raportat până acum, un număr pe care îl consider imposibil de luat în serios. În timp ce privesc cum rudele spală mortul în râul Bagmati ce traversează Kathmandu, mă întreb dacă vechile tradiții vor supraviețui acestui virus.
Plec către singapore cu un avion aproape gol. Situația globală a devenit mai clară. Pandemia se împarte pe două nivele – unul vizibil, celălalt invizibil. Este o poveste a conexiunilor de afaceri, a turismului și a călătoriilor globale. Este o poveste despre comerțul ilegal, despre spionaj și rețele secrete.
Așa cum am învățat, Nepalul este un punct de tranzit pentru comerțul ilegal de animale sălbatice către China. Drumurile mai accesibile prin Munții Himalaya oferă contrabandiștilor oportunități de a căra pangolini vii, animalele care se crede că sunt la sursa transmiterii noului virus. Cu toate că vânzarea de pangolini este strict interzisă în China ca parte a măsurilor generale, aceștia sunt aduși prin contrabandă din India și alte câteva țări africane.
De asemenea, o legătură mai puțin cunoscută dintre Iran și China ajută la elucidarea misterului coronavirusului. Așa cum îmi spune un expert în problema radicalizării din Singapore, organizații religioase active peste tot în Asia încearcă să convertească comunități Sunni la Islamul de tip Shia. Misionari din Qom, al doilea cel mai sfânt oraș al Iranului și un mare centru de pelerinaj, sunt trimiși în străinătate pentru a aduce studenți înapoi în Iran, de multe ori cu promisiunea unor burse generoase. Mulți dintre aceștia activează în China, deși Iranul preferă să păstreze tăcerea în privința acestui lucru. Aceste legături explică severitatea focarului de infecție în Iran.
*
Dacă aterizarea pe aeroportul pustiu Changi din Singapore este o experiență stranie, nu durează mult până reușesc să mă obișnuiesc cu măsurile pe care orașul-stat le-a luat pentru a combate răspândirea epidemiei. Măștile nu sunt ușor de obținut – au fost rezervate pentru personalul medical, dar dezinfectantul de mâini se găsește peste tot. Conferințele mele au fost anulate, dar întâlnirile mai mici continuă. Oamenii nu mai dau mâna unii cu alții și păstrează distanța.
Ești atenționat despre virus oriunde ai fi: temperatura îți este verificată în mod constant, testările devin parte a rutinei zilnice, iar noile cazuri sunt comparate cu datele existente pentru a putea anticipa un posibil progres al epidemiei. În timpul unei întâlniri cu decanul unei facultăți din Singapore, acesta se scuză brusc, părăsind încăperea pentru a-și lua temperatura și ca să încarce dovada fotografică a rezultatului pe un site.
În ciuda numărului mare de cazuri înregistrate, există un sentiment cum că situația ar fi sub control – cel puțin atât cât se poate, având în vedere circumstanțele. Se întâmplă să uiți de virus pe perioade lungi de timp.
Când îi spun lui Peter Ho, fost șef al administrației civile, că Republica Chineză (după o ezitare de aproape două săptămâni) a exagerat în privința coronavirusului, acesta îmi spune: „Ceea ce am învățat în timpul epidemiei SARS este că este nevoie de exagerare pentru a rezolva o situație de asemenea proporții. Mai bine să exagerezi.” În timp ce ne spunem la revedere, optăm mai degrabă pentru un namaste, stând la distanță.
*
În timpul călătoriei din Singapore până la Manila nu mai port o mască. A devenit deja clar că problema s-a transferat în altă parte: la oamenii care se ocupă de pașaportul și biletul tău, la senzorii de amprente de la zona de imigrație. Observ un nou tip de politețe între pasageri. Toată lumea păstrează distanța și pare mai calmă. De ce să începi să te cerți din cauza compartimentelor de deasupra locurilor din avion când asta va duce doar la mai multă interacțiune cu alți oameni?
Dacă Singapore era concentrat pe planificare și pregătire, în Manila domnește o stare de șoc și frică. Majoritatea oamenilor poartă măști, dar cele de calitate nu sunt ușor de găsit. Oamenii folosesc ce le este accesibil – o batistă, o cârpă murdară – pentru a-și acoperi gurile. În mare parte, cei care fac asta sunt cei săraci. Să ai o mască a devenit un simbol al statusului, separându-i pe cei sănătoși de cei bolnavi, pe cei slabi de cei puternici. În părțile bogate ale Manilei, fețele oamenilor sunt neacoperite.
Conducând înspre Manila Bay, observ un tânăr strecurându-se prin trafic cu o Vespa. În poală cară un copil care are o mască atârnând, un talisman al cruzimii și al nedreptății orașului.
La nivel oficial, Filipine încearcă să execute un plan complicat. Când îl întâlnesc pe ministrul de Externe Teddy Locsin la prânz, acesta se pregătește să plece pentru o ședință în Laos, convocată pentru a arăta susținerea pentru China. În același timp, în urma presiunii publicului, călătoriile din China au fost sistate.
Manila Bay, odată populată de expați chinezi, pare acum gol. Lângă hotelul meu, un restaurant chinez și un club de noapte au fost închise. Lumea s-a schimbat de când am fost în India luna trecută: orașele și cartierele care erau odată pline de activitatea populației chineze sunt acum tăcute, lăsând în urmă un peisaj abandonat.
*
Ultima parte a călătoriei mele mă aduce în Vietnam. Pe hârtie, această țară ar trebui să fie printre cele mai vulnerabile. Are o comunitate chineză mare, iar turiștii din China vin aici în grupuri mari. Granița din nord este una dintre cele mai active granițe chineze. Cu toate acestea, Vietnamul pare să se descurce foarte bine cu această epidemie. Doar câteva cazuri au fost raportate până acum și se pare că toți și-au revenit.
După câteva ore în Ho Chi Minh, înțeleg motivul pentru care această situație este sub control. Temperaturile ridicate s-ar putea să fe o explicație, dar Vietnamul are o altă armă împotriva virusului: spaima. Oamenii decid să rezolve problema de unii singuri. Aici virusul a invadat gândurile tuturor, chiar dacă nu este vorba despre o persoană cu risc de infecție. Atunci când intri într-un restaurant trebuie să te speli cu dezinfectant, îți este luată temperatura și ești condus către o chelneriță mascată. Toți șoferii de taxi poartă măști și unii chiar și mănuși. Toate conversațiile se învârt în jurul discuției despre coronavirus, orice tuse este remarcată, iar turiștii sunt chestionați despre țara de proveniență.
Țări precum Singapore și Vietnam au mai trecut prin asta înainte: experiența SARS i-a învățat să nu ia lucrurile de-a gata și să fie precauți până nu este prea târziu.
S-ar putea să mai fie ceva în joc. În timpul unei epidemii, acțiunile colective contează mai mult decât în alte situații. Ai nevoie de oameni care să lucreze ca un organism social, nu ca indivizi.
În final, măsurile care opresc răspândirea virusului nu sunt în primul rând cele luate de instituțiile de stat – testările, anularea programelor, închiderea instituțiilor – ci, mai degrabă, cele conștiente sau mai puțin conștiente pe care le iau milioane de oameni: mai mult timp petrecut acasă, lipsa atingerii mâinilor, evitarea mulțimilor, spălarea mâinilor în mod constant.
În timpul unei epidemii, organismul social trebuie să se adapteze cât mai repede. În Vietnam, se pare că distanțarea socială se face în privat în mod voluntar. Se poate petrece acest lucru și în Europa?

Autor: Burno Maçães

Burno Maçães, fost ministru al Portugaliei, este consilier principal la Flint Global din Londra și asociat senior la Hudson Institute din Washington. Cartea lui, History Has Begun, va fi publicată pe 26 Martie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *