PSnews

Opinii

Precedentul retragerii trupelor din Irak, repetarea conflictului, amânarea consensului

Politica are două jumătăți: conflictul și consensul. Dacă în politică conflictul este natural (producându-se dintr-o multitudine de cauze), realizarea consensului reprezintă cea mai dificilă parte a construcției democratice (democracy building). În politica românească domină în prezent prima dimensiune, cea a conflictului, iar decidenții, de o parte și de alta a spectrului politic, par să nu înțeleagă necesitatea consensului. Este vorba despre un conflict multi-stratificat. Avem pe de o parte conflictul dintre ministrul Justiției și procurorul-șef al DNA – generat de cererea de revocare din funcție a Laurei Codruța Kovesi). Pe de altă parte, există un conflict între Klaus Iohannis și liderul PSD, Liviu Dragnea, precum și un conflict instituțional între prim-ministrul (Viorica Dăncilă) și președintele republicii – provocat de chestiunea mutării ambasadei României din Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim. Nu în ultimul rând, există și un conflict între putere și opoziție – cauzat de chestiunea modificării legilor justiției.

Deși este vorba despre probleme de interes public, diverșii actori implicați nu înțeleg rolul crucial al construirii consensului. Fiecare crede că are dreptate și refuză să recunoască dramul de adevăr din discursul adversarului sau al partenerului de discuție. Să luam exemplul cel mai recent – respectiv acela al problematicii mutării ambasadei României din Israel. Cine are dreptate?

În sistemele constituționale mixte, cum e cazul României, există unele ambiguități în ceea ce privește competențele actorilor implicați în procesul de luare a deciziilor în politica externă. Pe de o parte, există un cadru formal definit de Constituție și alte legi, iar pe de altă parte avem un cadru informal care se creează între instituții prin practica politică.

Constituția României stabilește cadrul legal pentru luarea deciziilor în politica externă a României. Prin intermediul articolului 91, legea fundamentală arogă președintelui republicii majoritatea atributelor de politică externă, astfel:

ART. 91

  • Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.
    (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
    (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României”.

Pe de altă parte, Constituția stipulează că „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” (art. 102, alin. 1). Totodată, „în îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate” (art. 102, alin. 2).

Constituția permite astfel o interpretare destul de flexibilă a atribuțiilor în politica externă a țării. Care este însă rolul atribuit ministrului Afacerilor Externe în acestă configurație? Activitatea demnitarului este reglementată prin Hotărarea de Guvern nr. 100/2004, modificată ulterior prin HG 425/2005 și 177/2006, astfel: „M.A.E. asigură realizarea politicii externe a statului român, inclusiv participarea la procesul de integrare europeană și euroatlantică a României, și colaborează la elaborarea, fundamentarea și realizarea politicii economice a României, în conformitate cu reglementările legale în vigoare și cu Programul de guvernare” (HG 100/2004, art. 1.2). În același timp „ministrul afacerilor externe răspunde de întreaga activitate a M.A.E. în fața Guvernului, precum și, în calitate de membru al Guvernului, în fața Parlamentului” (HG 100/2004, art. 4.3).

De-a lungul timpului, relațiile informale stabilite între cele trei instituții au dus la diferite modele de subordonare. Mai multe guverne post-decembriste s-au caracterizat printr-o mare instabilitate, culminând cu perioada 1996-2000, atunci când au fost schimbați trei premieri și trei miniștri de Externe. În aceste condiții, balanța a înclinat în favoarea instituției prezidențiale. După 2004, stabilitatea guvernamentală a crescut, însă conflictul iscat între președintele Traian Băsescu și premierul Călin Popescu-Tăriceanu, precum și subordonarea ministrului de Externe în fața președintelui a dus la un episod inedit: prim-ministrul Tăriceanu a cerut în iulie 2006 retragerea trupelor din Irak, fără consultarea prealabilă a președintelui Băsescu. Ca urmare, ministrul de Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu s-a opus deciziei șefului Guvernului, iscând un conflict instituțional. Lipsa consensului instituțional a dus atunci – ca și acum – la un conflict, dar cu alți protagoniști.

Astfel, triunghiul instituțional reprezentat de Președinție, prim-ministru și ministrul Afacerilor Externe este responsabil pentru politica externă a României. Din acest motiv, nu putem spune că politica externă reprezintă exclusiv apanajul unei instituții dintre cele trei enumerate. Datorită flexibilității, sistemul permite o marjă largă de interpretare, care poate duce la conflict între cele trei instituții. Aici intervine necesitatea consensului și a echilibrului format în cadrul triunghiului instituțional amintit.

Totuși, până când decidenții politici nu vor înțelege necesitatea construirii consensului, politica din România se va afla sub semnul conflictului, iar acest lucru va duce inerent la instabilitate.

Comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi