Skip to content
Editorial Opinii

Prima măsură reală pentru clasa de mijloc din România: luarea programului prima casă de la bănci

 

Lamentarea băncilor și a BNR cu ocazia legii dării în plată nu putea să creeze un context mai bun pentru a vedea de fapt cât din industria bancară este dispusă să ajute economia și cât este dispusă să o țină captivă în subdezvoltare. La un moment dat, peste 90% din creditele noi acordate erau de fapt credite prin programul prima casă, ceea ce, pe scurt înseamnă că băncile deveniseră mai puțin bănci, ratându-și misiunea de intermediere financiară respectiv de a atrage bani și de a îi plasa ceva mai scump, obținând profit prin asumarea riscului de neperformanță. Nu fără riscuri, cum se întâmplă în Prima Casă.

 

Aceasta strategie ticăloasă (riscurile să fie toate la client) nu a fost vreodată mai vizibilă decât în cazul creditelor acordate și în Euro dar în special în franci elvețieni, când băncile, pur și simplu denominau creditele în franci (pe care nu îi aveau) și transformau astfel populația cu venituri mici în dealeri valutari, punând toate riscurile de depreciere asupra ei.

 

În 2016, președintele BCR (bancă dovedită cea mai neperformantă din sistem în precedentul ciclul de creștere-recesiune), se lamenta: ,,legea va genera o restrângere generală a pieței creditului și a intermedierii financiare’’

 

Pe de altă parte, șeful BRD, spunea, tot în 2016: ,,Dacă legea dării în plată va trece, Programul prima casă va fi suprimat și persoanele particulare nu vor avea niciun avantaj. Nimeni nu va mai construi o casă, investitori care să construiască noi case nu vor mai veni (…) ezit între termeni, pentru că situația ne face să ne gândim la o poziție între supra-realism și absurd’’

Realizând că astfel de declarații nu reprezintă decât disperarea băncilor că le va fi luată vaca de muls din care obțin profituri prin programul Prima Casă fără niciun fel de risc, am propus la acel moment (februarie 2016), modul în care ar putea și ar trebui să răspundă statul român șantajului băncilor comerciale la programul ,,Prima casă’’ – să le-o ia! (articolul AICI).

Spuneam atunci în contextul acestor declarații: ,,Rămase fără argumente care să susțină că propriul management neperformant dovedit în activitatea de creditare, girat și apărat de către BNR, ar trebui să fie pus în sarcina bugetului de stat, în loc ca acționarii să aducă capital, băncile comerciale s-au apucat la unison să susțină cât de nașpa este legea dării în plată (în fapt o lege care impune principiul economic al creditului ipotecar) pentru că programul Prima Casă va dispărea. Nu e chiar așa.

Dacă argumentele ar fi venit din partea altor bănci decât BCR (banca cu cel mai neperformant management, întrucât unul din trei credite acordate a fost neperformant, respectiv rata creditelor neperformante la BCR a atins un vârf de 29%) sau BRD, banca care pare cea mai penetrată de rețele mafiote dacă este să ne gândim doar la cazurile Udrea și Truică, poate le-aș fi luat în considerare. Dar venind în principal de la acestea două, argumentele lor nu mă fac decât să râd împreună cu ele.

BCR este cea mai de râs: ne explică cum legea dării în plată îi va face pe români să aștepte până la 42 de ani ca să ia un credit (ipotecar) și că decizia de a cumpăra o casă va trebui amânată cu 8 ani. BCR susține că programul Prima Casă va dispărea.’’

Băncile au greșit. Dacă în aprilie 2016, creditul neguvernamental din economie era de 216,4 miliarde de lei, în aprilie 2019 a ajuns la 256 de miliarde de lei, o creștere de aproape 20% în 3 ani ceea ce este rezonabil. În ceea ce privește creșterea creditului luat de populație, aceasta s-a amplificat mai mult, cu 24%, până la 135 de miliarde de lei. Creșterea este impulsionată chiar de programul Prima Casă, care a continuat.

De ce țipau băncile? Pentru că Programul Prima Casă, lansat în stil italian în 2009, a avut extrem de multe efecte benefice pentru economie, dar și pentru bănci, mai multe decât puteau spera: era un program prin care din bani și garanții publiced erau îngrășate băncile, reprezentând de facto o capitalizare din bani publici a lor fără ca statul să intre în acționariat (în dauna aducerii de capital nou), pentru că băncile încasau fără niciun fel de risc, pe garanțiile statului dobânzi, de la cea mai longevivă și sigură categorie de contribuabili: tinerii.

Încă de atunci era momentul ca Prima Casă să le fie luată băncilor, ceea ce într-un fel se propune acum, în 2019, prin programul ,,O familie, O casă’’. Valoarea creditului garantat crește până la 570.000 de lei, pe 20 de ani, cu dobândă fixă, în lei, și cu o dobândă care poate coborî prin subvenții îndreptate social până la 0,9% pe an și poate urca, în condițiile actuale, până la 5,5% pe an. Se vor califica și cei cu venituri pe familie mai mari față de Prima Casă (până la 12.000 de lei). Familiile cu copii sunt cele mai avantajate (pentru că au și cele mai multe motive să ramburseze creditul). Dobânda fixă este cel mai mare avantaj față de prima casă, întrucât la programul prima casă există dobândă variabilă și o marjă fixă de 2%.

Principala realizare a acestei propuneri este că nu mai permite băncilor comerciale ca să pună propria neperformanță (și neperformanța BNR în a ține inflația sub control) în sarcina clienților și transferă o parte din marja lor de venit, clienților. Pragul de garantare este ridicat (de la 50% în prima casă la 80% pentru locuințe mai noi de 5 ani, și coborât la 40% pentru locuințe mai vechi de 5 ani). Ceea ce are sens întrucât se încurajează construirea de case noi, pentru clienți cu venituri mai mari.

Propunerea vine și cu o subvenție de 700 de lei pe metru pătrat construit, respectiv clienții care cumpără o locuință de la un dezvoltator (și nu de la un samsar) încasează această primă pentru locuințe noi cu suprafețe între 50 și 100 de metri pătrați. Tehnic și simplu spus, subvenția aceasta (care într-un fel exista și înainte, dar era acordată băncilor prin marja fixă de 2 puncte procentuale de dobândă peste dobânzile din piață în condițiile unor dobânzi variabile și nu fixe ca acum) se va îndrepta, prin client, către dezvoltator. Personal prefer ca această subvenție să rămână la dezvoltator și la industria de construcții decât să fie exportată în bilanțurile băncilor mamă care s-au obișnuit ca fetele lor din România să nu își asume vreun risc și pentru asta să primească și un profit substanțial. Faptul că prima rămâne la dezvoltator asigură într-o proporție mai mare cheltuirea banilor în economia românească, decât în off-shore-uri.

Vom vedea cât din programul ,,O familie – o casă’’ se va transpune în realitate, și mai ales cum, eu rămânând la ideea exprimată în februarie 2016 ce pe termen lung, că este mai potrivită o Agenție Națională de Credit Ipotecar, care să transfere de la bănci inclusiv portofoliile existente în prezent din Prima Casă, cu avantaj pentru clienți, după modelul american Freddie Mac sau Fannie Mae – așa numite ,,entități sponsorizate guvernamental’’.

Avantajele sunt semnificativ mai mari, întrucât costul creditelor ipotecare devine mai mic, iar în caz de neplată (riscul la Prima Casă este sub 1%) și chiar dacă acest risc se materializează, noua agenție poate acumula un stoc de locuințe pe care să îl vândă ulterior fără pierdere (reține avansul și ratele plătite până atunci), stoc pe care îl poate scoate din nou pe piață. Avantajul ar fi dublu: pentru clienții existenți ai Prima Casă – rate mai mici, iar băncile vor fi încurajate să devină din nou bănci, să caute clientela, să se bată pentru ea prin dobânzi adecvate și nu marje cămătărești și să se desprindă din postura de atârnătoare de profit la garanțiile statului.

Însă chiar dacă rămâne așa cum a fost propus programul ,,O casă – O familie’’, această măsură este prima reală pentru stimularea palierului de cetățeni cu venituri din clasa de mijloc (România neavând încă o clasă de mijloc reală ci o piramidă a polarizării– foarte puțini foarte bogați și foarte mulți foarte săraci), segment care, ancorat la condiții rezonabile și predictibile de credit ipotecar pentru o locuință decentă, are toate motivele să se consolideze și să contribuie la formarea cu adevărat a unei clase de mijloc. Și nu la consolidarea unor bănci deja grase, obișnuite să transfere propria neperformanță și eșecul în selectarea clientelei, pe populație, companii, sau buget.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *