Skip to content
Opinii & Analize

Puterea totală

PS News

Mineriada din iunie 1990 (de la care s-au împlinit treizeci de ani acum cîteva zile) are un aspect paradoxal. Deși instigată de TVR și îndrumată de forțele guvernamentale (FSN, SRI, poliție, inclusiv vechi lucrători de la Securitate), deși susținută de Ion Iliescu în mod direct, care a mai și mulțumit minerilor pe 15 iunie (scenă bine fixată în memoria colectivă), ea pare a nu fi avut niciun sens logic și politic din perspectiva inițiatorilor ei. (Împrejurarea aceasta a și servit de altfel lui Ion Iliescu spre a se disculpa.)

Într-adevăr, FSN cîștigase alegerile din 20 mai cu un scor de peste 65%, iar Ion Iliescu fusese practic plebiscitat cu un scor de 86%. Opoziția țărănistă și liberală își dovedise neputința și lipsa de aderență la o foarte mare parte a populației. Opoziția civică era slabă, abia în formare. Cele cîteva publicații independente nu puteau nici pe departe concura cu monopolul aproape total al Televiziunii de stat și al celor mai multe ziare. Societatea civilă era redusă la cîteva mici insule într-un ocean de incomprehensiune și respingere. Manifestația din Piața Universității, în fine, se stinsese practic prin moarte naturală, iar în dimineața zilei de 13 iunie mai existau acolo doar corturile cîtorva greviști ai foamei. Ceea ce a urmat a fost o diversiune (faptul a fost bine documentat) a poliției, care a instigat venirea minerilor și represiunea violentă a civililor. Dar cu ce scop? Ce nevoie aveau Ion Iliescu și oamenii săi de toate acestea, de vreme ce aveau o putere legitimă și masivă? Practic, a fost inutil. Logic – absurd; politic, a fost o mare gafă. Și atunci de ce au făcut-o?

După părerea mea, au fost două elemente care ar putea explica acest paradox. Primul: modelul istoric. În 1946, comuniștii și aliaților au cîștigat masiv alegerile (prin fraudă), după care a urmat represiunea la adresa partidelor democratice. Acum urmașii comuniștilor – în care persistau aceleași instincte totalitare – au fost tentați să precedeze după același scenariu: pentru ei nu era suficient ca opoziția să fie înfrîntă în alegeri, oricît de dur; mai era necesar să fie anihilată, strivită instituțional și fizic, ca să nu se mai poată reface niciodată.

Pentru mentalitatea totalitară nu e suficient să comanzi statului, fie și legitim; e necesar să-l ocupi cu totul. Puterea, dacă nu e totală, nu-i suficientă. Am văzut această mentalitate și mai tîrziu la PSD și oamenii săi – vizibilă mai ales în încercarea de a acapara complet justiția, Curtea Constituțională, Parchetul General, DNA, spre a nu mai vorbi de toate celelalte instituții importante ale statului. Și mai ales am văzut aceeași dorință de putere totală la Liviu Dragnea. Firește, orice partid vrea să aibă puterea. Dar FSN (PSD) a vrut să fie puterea – toată puterea.

A contat, cred, și un factor extern: URSS încă exista și chiar părea oarecum consolidată un moment prin reformele lui Gorbaciov. Dacă Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria păreau intrate clar în orbita occidentală, nu tot același lucru se putea spune despre România, Bulgaria, Iugoslavia. Puterea de la București a crezut într-o divizare a fostei Europe comuniste între o Europă centrală, anexată politic și economic de Occident și una balcanică rămasă sub influența URSS – divizare decisă la masa marilor puteri, indiferent dacă la Malta în 1989 sau în alte părți. Așadar, FSN-ul putea spera că „pedeapsa” internațională pentru mineriadă va fi blîndă, ba chiar că represiunea opoziției pro-occidentale va fi interpretată drept un gest de fidelitate față de URSS, care se va grăbi să acorde asistență României. Scenariul apare azi naiv, dar pe atunci părea plauzibil.

Eroarea a fost majoră: România s-a trezit brusc izolată diplomatic, economic și politic. Confruntat cu o catastrofă iminentă, Iliescu s-a văzut nevoit să formeze un guvern mai reformist – guvernul Roman. L-a dat și pe acesta jos, tot cu minerii, un an mai tîrziu, cînd ambițiile de putere ale aripii Roman a FSN deveniseră prea vădite. Dar încet-încet, ezitant, Rămînia a fost nevoită să se îndrepte, geopolitic vorbind, spre Vest. Cu mîrîituri, treptat o parte dintre revendicările Pieței (cu excepția „punctului 8”) au fost preluate, iar în 1996, Opoziția venea la putere…

Acum treizeci de ani, FSN-ul lui Ion Iliescu, aspirînd la puterea totală, împingea țara în catastrofa mineriadei. Între 2016-2019, în împrejurări foarte diferite, PSD-ul lui Liviu Dragnea spera și el să obțină puterea totală în stat, fie și cu riscul izolării catastrofice în UE. Se pare deci că, printre constantele României din 1990 încoace, se numără și pofta nestinsă a urmașilor politici ai comuniștilor pentru puterea totală, indiferent de urmări.

***

Andrei Cornea predă filosofia politică la Universitatea București, departamentul de studii europene. Principalele cărți publicate: Scriere şi oralitate în cultura antică, Cartea Românească, 1988; Turnirul khazar. Împotriva relativismului postmodern, Nemira, 1997, Polirom, 2003; O istorie a nefiinţei în filosofia greacă, Humanitas, 2010; Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății, Humanitas, 2014. Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia (roman istoric), Humanitas, București, 2015; Lanțul de aur (roman istoric), Humanitas, București, 2017; Amintiri din epoca lui Bibi (roman), Humanitas, 2019. A tradus din Platon, Aristotel, Epicur, Plotin.

1 comentariu la “Puterea totală

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *