Skip to content
R. Moldova

R. Moldova: După Chişinău, „geopolitica moare“ şi la Kiev. Singurul lucru de care ar trebui să se îngrijoreze Rusia în R. Moldova

Adevarul
Asistăm astăzi la o trecere în regiune de la geopolitica confruntării la geopolitica consensului. Tot ce se întâmplă acum la Kiev, de pildă, este consecinţa acestei evoluţii fără precedent. În faţa unui ego strategic gonflat la Chişinău până la ridicol – acolo s-ar petrece, chipurile, de zeci de ani, o luptă pe viaţă şi pe moarte între marile puteri, cine să deţină controlul în „super-strategica“ republică! -, trebuie să se admită cu modestie că singura grilă de lectură decentă şi viabilă a R. Moldova este prin prisma evoluţiilor din Ucraina. Acolo, şi numai acolo, se joacă jocul regional. Că subiectul Ucraina este cvasi-absent din discuţiile din stânga Prutului este adevărat, dar asta nu îi diminuează deloc importanţa. De aceea, evoluţiile recente de la Kiev nu doar că sunt extrem de relevante pentru Ucraina, dar ne dau şi traseul de evoluţie al situaţiei politice şi strategice de la Chişinău. Ce se întâmplă la Kiev? Formula Steinmeier sau cum răbdarea strategică a Moscovei a avut câştig de cauză

Tot ce se întâmplă acum la Kiev, de pildă, este consecinţa acestei evoluţii fără precedent. În faţa unui ego strategic gonflat la Chişinău până la ridicol – acolo s-ar petrece, chipurile, de zeci de ani, o luptă pe viaţă şi pe moarte între marile puteri, cine să deţină controlul în „super-strategica“ republică! -, trebuie să se admită cu modestie că singura grilă de lectură decentă şi viabilă a R. Moldova este prin prisma evoluţiilor din Ucraina. Acolo, şi numai acolo, se joacă jocul regional. Că subiectul Ucraina este cvasi-absent din discuţiile din stânga Prutului este adevărat, dar asta nu îi diminuează deloc importanţa. De aceea, evoluţiile recente de la Kiev nu doar că sunt extrem de relevante pentru Ucraina, dar ne dau şi traseul de evoluţie al situaţiei politice şi strategice de la Chişinău.

Ce se întâmplă la Kiev? Formula Steinmeier sau cum răbdarea strategică a Moscovei a avut câştig de cauză

Îşi mai aduce cineva aminte de prima întâlnire bilaterală dintre preşedinţii Donald Trump şi Vladimir Putin de la Summitul din Finlanda (Helsinki, iulie 2018)? În conferinţa de presă care a urmat, cei doi au vorbit despre agenda strategică a fiecăruia şi au dat câteva sugestii despre discuţie. Importat pentru noi este următorul aspect: pe când preşedintele rus a invocat la conferinţa de presă Ucraina ca temă importantă, reluând ideea obsesivă a Rusiei despre necesitatea implementării ad literam a Acordului de la Minsk (2015), preşedintele american nici măcar nu a menţionat numele Ucraina. A devenit limpede de atunci, fie şi numai prin această omisiune, deloc întâmplătoare, că diferenţa de accente – a se citi de interese şi mize – între America şi Rusia devine tot mai evidentă. E uşor să fi vizionar post-festum, dar „descălecatul“ de la 3 iunie 2019 este perfect coerent cu ce s-a petrecut atunci la Helsinki. Acordul de la Minsk (Minsk 2) vizând pachetele de măsuri care trebuiau luate pentru rezolvarea conflictului din Donbas, negociat şi agreat de Germania, Franţa, Rusia şi Ucraina, la 11 februarie 2015, a fost de fiecare dată linia de mesaj diplomatic de la care ruşii nu au făcut niciun pas lateral. Şi ştiau de ce. În realitate, Moscova obţinuse o semnificativă victorie diplomatică reuşind să pună în Acord o ierarhizare strategică: la început implementarea aşa zisele măsuri politice de rezolvare a conflictului (alegeri în regiunile separatiste, modificării de legislaţie etc.) şi abia pe urmă măsurile de securitate (retragerea soldaţilor ruşi, controlul frontierei ruso-ucrainene de către Kiev).

Asta este miza filosofiei de soluţionare a oricărui conflict îngheţat. Ce rezolvi prima dată: aspectul politic sau cel de securitate? Evident, Rusia, implicată iniţial informat şi apoi formal în toate aceste conflicte îngheţate, preferă ca primul pas să fie cel politic („statut special“), abia ulterior, după o rezolvare politică favorabilă ei şi prin care „coada dă din câine“ – adică partea/regiunea controlează întregul – să se treacă la problemele de securitate (retragerea trupelor, control militar al frontierei etc.) Minsk 2, din această perspectivă, a fost o victorie diplomatică a Moscovei. Petro Poroşenko, pe atunci preşedintele Ucrainei şi unul dintre semnatarii acordului, a înţeles ulterior asta. (Ironia sorţii este că această filosofie de soluţionare care stă la baza Minsk 2 este exact tipul de filosofie care a stat la baza proiectului propus Chişinăului de preşedintele ucrainian Iuscenko la Summitul GUAM de la Chişinău din 2005, în vederea soluţionarea chestiunii transnistrene: alegeri în Transnistria, validarea liderilor, negocieri cu Chişinăul, reglementarea politică, abia apoi, eventual, retragerea trupelor ruse. Chişinăul l-a respins atunci, dar ironia constă în faptul că aşa numitul „plan Iuscenko“ era de fapt… „planul Poroşenko“, fiind întocmit de consilierul lui Iuscenko pe probleme de securitate, care era atunci Petro Poroşenko. Este vorba chiar despre viitorul preşedinte care avea să respingă… Minsk 2, un fel de „plan Poroşenko“ pentru Ucraina!). Revenind. Confruntat cu această înfrângere diplomatică, Kievul, prin preşedintele Poroşenko, a încercat din 2015 – şi a reuşit! – să evite implementarea Acordului de la Minsk, inclusiv să evite convocarea formatului Normandia (Germania, Rusa, Ucraina, Franţa) la nivel de preşedinţi, prin diverse tertipuri de interpretare sau manevre legislative, în ciuda faptului că presiunile din partea Rusiei, chiar ale Occidentului, erau semnificative.
Blocajul acesta a reuşit până când, în 2019, un nou preşedinte a venit la Kiev, care a fost ales cu vot covârşitor, invalidând, prin asta, inclusiv agenda de securitate, pură şi dură, a fostului preşedinte. Astăzi se discută de reluarea, la nivel de preşedinţi, a întâlnirilor în format Normandia, calea liberă pentru soluţionarea conflictului din Donbas în termenii Minsk 2. Lucrurile au intrat zilele acestea în acceleraţie. Preşedintele Zelenski a anunţat, ca o precondiţie pusă de ruşi/occidentali pentru reluarea formatului Normandia, acceptarea aşa numitei formule Steinmeier în legislaţia ucraineană. Formula Steinmeier (după numele preşedintelui actual al Germaniei, fost ministru de externe) înseamnă o formulă de implementare concretă a acordului Minsk 2, respectiv acceptarea unui „statut special“ pentru Donbas. Este vorba, în primă instanţă, de organizarea alegerilor din republicile nerecunoscute din Donbas – undeva în 2020, spun oficialii de la Kiev -, sub monitorizare OSCE (ceea ce OSCE nu a făcut niciodată în alte regiuni separatiste!), care va confirma dacă alegerile au respectat „standardele internaţionale“ şi, după acel moment, va intra definitiv în vigoare statutul special al regiunii (până atunci temporar).
Abia după aceşti paşi s-ar trece la dosarul de securitate al regiunii, respectiv controlul frontierei ruso-ucrainene, deocamdată aflată total la dispoziţia Rusiei. Sigur, mai e mult până departe, multe lucruri încă nu sunt limpezi, care sunt condiţiile pentru alegerile locale din regiunile separatiste, cum va arăta acel statut special, dar un lucru este cert: geopolitica consensului lucrează! Prin acceptarea formulei Steinmeier, Kievul a intrat, voit, pe panta concesiilor în favoarea Rusiei, care îşi vede astăzi împlinită răbdarea strategică şi încrâncenarea. Chiar dacă ce se petrece azi nu va avea efecte imediate, acceptarea de către Kiev a unui statut special a dus deja planul de soluţionare a conflictului din Donbas într-o direcţie favorabilă Rusiei şi l-a ridicat la alt nivel, de la care în urmă nu se mai poate merge. De aici până la ideea preşedintelui francez Macron că efortul pentru soluţionarea conflictelor din regiune poate fi un preambul spre ridicarea sancţiunilor împotriva Rusiei ca urmare a acţiunilor acesteia din Donbas nu mai este decât un pas (un soi de Memorandum Meseberg à la française).
Textul integral, pe Adevarul.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *