Skip to content
Opinii & Analize

Reprezentarea începe de la facerea listelor, nu de la numărarea voturilor

Scăderea încrederii în instituții, în special în cele rezultate din procesele electorale, este un fenomen îndelung observat de sociologii occidentali. Începe să fie studiat din anii 70-80, este interpretat de mulți ca un rezultat al funcționării defectuoase a democrației liberale și vine la pachet cu pierderea treptată a apetitului publicului pentru vot. Sigur, pe ici, pe colo, mai apar puseuri de încredere, sau de participare masivă la vot – este de ajuns să ne gândim la alegerile de anul acesta din Statele Unite. Strică ele paradigma sau sunt mai degrabă excepții care confirmă regula? Sincer vorbind, nimeni nu a mai verificat amănunțit această tendință. Au trecut 50 de ani de când a început să se manifeste în democrațiile avansate: între timp s-a încheiat războiul rece, comunismul și-a dovedit lipsa de vitalitate, estul Europei a migrat, ușor-ușor, și la propriu, și la figurat, către Uniunea Europeană, curentele eurosceptice au îmbrăcat forma politică a partidelor antisistem. Toate acestea au influențat profund sistemele politice, dar și culturile politice occidentale.

După descoperirea democrațiilor moderne, în 1990, nu le-a luat mult statelor foste comuniste din estul Europei să manifeste și simptomele nemulțumirilor specifice. Este de înțeles pentru oricine știe cum au evoluat lucrurile – nu discutăm aici acest lucru. Nici ce fel de democrații au avut timp să se dezvolte în aceste state.

Să nu uităm însă că, atunci când sociologii au început să se întrebe de ce se erodează încrederea în instituții în principalele democrații occidentale, ei puneau SUA și Marea Britanie lângă Franța și, mai ales, lângă Spania și Italia, care în anii 80 nu erau nici culmea democrației, nici a funcționalității. Să ne amintim că regimul Franco se încheie în Spania în 1975. Deci nu trebuie să ne mire faptul că statele est-europene, rupte de lumea occidentală până în 1990, trec repede de la un entuziasm aproape copilăresc la o dezamăgire de același tip. România, printre ele, cu atât mai mult.

Este și aici un mic paradox. Deși este evident că lucrurile merg mult mai bine decât în anii 90 și că pariul pus pe aderarea la UE a funcționat în cazul țării noastre (regretele fiind mai degrabă că nu profităm îndeajuns de această poziție sau că nu știm să ne impunem interesele, nu că ar fi fost o opțiune greșită), neîncrederea în climatul instituțional a tot crescut la noi în ultimii 30 de ani. Desigur că putem zice tot felul de lucruri despre politicienii de azi, despre instituții, despre modul în care se fac afacerile în frumoasa noastră republică, așa cum îmi place mie să îi zic. Dar suntem departe de jaful și de bătaia de joc instituționalizată din anii 90.

Ne-am obișnuit să vorbim despre scăderea constantă și la nivel global a încrederii în instituțiile democrației doar ca despre o mare problemă. Sigur că este o mare problemă, cot la cot cu creșterea absenteismului din alegeri. Dar nu cumva vorbim mai degrabă despre un simptom, sau despre un indicator al unei probleme mai adânci din metabolismul sistemelor politice occidentale?

Până la urmă, cum stimulăm participarea politică a publicului? În primul rând, participarea politică nu se reduce la vot. Votul este expresia ei ultimă și evidentă. Până la vot, te uiți într-adevăr la indicatorii de încredere: dacă nu există încredere în partide, nu are cum să existe încredere în parlament; dacă nu există încredere în parlament, asta ne arată că lumea nu crede că problemele socio-economice reale se mai pot rezolva prin facere de legi; dacă încrederea în guvern este scăzută, este evident că nimeni nu mai crede în soluții administrative pentru gestionarea problemelor curente ale societății românești. Și ce facem când cele mai de încredere instituții sunt armata și biserica? Cinste lor, dar aceste două instituții nu au nicio legătură cu democrația. Nu o spun ca un reproș. Pur și simplu nu ține de domeniul lor.

Până la urmă, alegeri nu se fac doar pentru a număra voturi și a vedea cine a câștigat. Alegeri se fac și pentru a asigura legitimitatea clasei politice, care după aceea să ia măsurile administrative și legislative potrivite. Sistemul nostru electoral a încercat tot felul de soluții pentru a își crește legitimitatea: s-a bazat pe centralizarea ofertei politice (scrutin proporțional), pe urmă a experimentat uninominalul (descentralizarea ofertei politice). Nu a mers. A simplificat constituirea de partide și a înăsprit legislația de campanie electorală. Nu s-a văzut cine știe ce, în afară poate de temperarea mitei electorale.

Piața electorală a reacționat și ea. A încercat să se polarizeze în două partide mari, unul de stânga, altul de dreapta. Tocmai am văzut ce a ieșit la ultimele alegeri. Parlamentul a schimbat patru-cinci generații de aleși în ultimii 30 de ani, fiind o instituție politică destul de întinerită de-a lungul timpului. Modul în care publicul privește parlamentarul a rămas însă același.

În final, ne rămâne o singură chestie de încercat. Pe scurt, încrederea în instituțiile politice va crește atunci când publicul va simți că are în mod real ceva de spus în privința acestora. Degeaba ne mutăm de la votul de listă la uninominal și înapoi, degeaba plătim bani de la stat pentru partide și campanii electorale, degeaba aducem oameni noi în politică și degeaba “rușinăm” cetățenii care nu ies să voteze niște nume pe care le-au pus în fața lor partidele. Asta nu este o alegere. Când aceleași persoane candidează și la locale, și la parlamentare, și la europarlamentare și în final îi găsești în guvern, de exemplu, asta îți arată cum își asumă ei contractul cu cetățeanul pe care îl somează să iasă la vot. Și asta se întâmplă de 30 de ani, nu de ieri, de azi (desigur, posibilitatea de a fi ales în parlamentul european e mai recentă, dar a fost băgată repede și ea în acest circuit al… valorilor). Când ai alegeri 3 ani din 5, în loc de o dată la 4 ani, asta sună mai mult a scoatere de posturi la concurs pentru elita politică decât a cere încrederea alegătorilor pentru a îi reprezenta politic.

Practic, măcar membrii și simpatizanții unui partid ar trebui să aibă un cuvânt de spus în mod real în alcătuirea listelor cu care formațiunile politice vin în fața alegătorilor. Ar fi un minim test public care ar avea potențialul de a transforma alegerile în alegeri adevărate. Se poate organiza un vot în interiorul partidului, se pot face sondaje interne. Dar ceva serios, nu așa, „consultativ”, cum s-a încercat de vreo două-trei ori pe la noi în ultimii zece ani. Nu e ca și cum membrii simpli de partid ar fi întrebați prea multe lucruri. Până la urmă, politica trebuie să fie reprezentare pură, nu o formă de carieră sau de antreprenoriat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *