Skip to content
" "
Opinii & Analize

România, o ţară ca afară? Trei capcane ale muncii ieftine

" "

România, o țară ca afară e un deziderat economic și politic pe care cetățenii l-au tradus în funcție de statutul lor social. Pentru o minoritate, România, o țară ca afară se traduce în primul prin calitatea ridicată a vieții. Asta înseamnă consum și siguranța oferită de accesul la instituții predictibile, educație de top, spitale moderne, egalitate de oportunitate, autostrăzi, stat de drept etc. Dar pentru majoritatea cetățenilor, România, o țară ca afară înseamnă mai ales accesul neîngrădit la consum, fără desconsiderarea aspectelor de mai sus. Când zic majoritatea cetățenilor, mă refer la cei aproximativ 80% dintre salariații din România care câștigă mai puțin de 4 500 de lei brut pe lună, adică o leafă netă de 2 632 de lei. Acești cetățeni și familiile lor, precum și cetățenii lipsiți de venit și familiile lor, înseamnă majoritatea cetățenilor din România.

Cine a parcurs Planul național de investiții și relansare economică prezentat deunăzi de PNL, poate constata că ținta acestuia este România, o țară ca afară, cu înțeles atât pentru cei 20% dintre cetățenii cu salarii brute de peste 4 501 lei, precum și pentru cei 80% care primesc un brut de sub 4 500 de lei. Mai ales pentru primii, planul propune ,,un nou model de dezvoltare”, aparent sub forma statului neo-dezvoltaționist. Mai precis, statul se află în spatele unui program de investiții în infrastructura critică, o condiție necesară, dar nu și suficientă, a bunei guvernări. Știm că statele dezvoltaționiste au apărut pornind de la o capacitate de taxare dezvoltată. În acest moment, capacitatea de taxare a statului român este cea mai puțin dezvoltată din Uniunea Europeană, iar programul PNL remarcă acest aspect. Timpul ne va spune dacă guvernul PNL va reuși să mărească sarcina fiscală pe care statul din România o poate impune pieței.

" "

Deocamdată premisele nu sunt tocmai favorabile. Și nu neapărat din cauza companiilor cu rate ale profitului cu două cifre, mai mari decât oriunde altundeva în Uniunea Europeană. Ci mai degrabă din pricina tradiției neoliberalismului radical din România. Una care a privatizat băncile de stat, renunțând astfel la orice politică industrială locală, care a impus cota unică de impozitare și a dorit privatizarea cât mai multor servicii publice. Și asta în pofida faptului că Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional nu solicitaseră astfel de măsuri. Cel puțin nu unele atât de radicale. După cum nu solicitaseră nici tăierea salariilor și ajutoarelor sociale în 2010. Doctrinar deci, statul neo-dezvoltaționist propus de Planul național de investiii și relansare economică are prea mulți inamici interni pentru a se putea contura: capacitatea de taxare mediocră, un aparat tehnocratic lipsit de viziunea integrării investițiilor străine într-o strategie economică națională, ca să nu mai vorbesc despre ideologia radicală anti-stat îmbrățișată de angajați influenți din birocrația de stat.

Planul național de investiții și relansare economică prezentat de PNL se adresează și celor 80% dintre salariații români care primesc un salariu brut lunar mai mic de 4 500 de lei. În cel puțin două rânduri, planul propune un deziderat ambițios. Și-anume ca, până în anul 2025, ,,Produsul Intern Brut pe cap de locuitor la paritatea de cumpărare standard să ajungă la 87% din media UE”. Dincolo de exprimarea pe care n-o vor înțelege unii dintre votanții educați ai dreptei, e vorba de nivelul de trai. Mai exact, guvernul PNL intenționează să apropie România de nivelul mediu de trai din Uniunea Europeană. Din această perspectivă, în 2019, România se afla la cota 69, media europeană fiind notată cu 100.  Pentru atingerea cotei 87 în 2025 e nevoie deci de o creștere de trei puncte procentuale pe an, inclusiv în 2020. Cu alte cuvinte, România ar trebui să ajungă în 2025 la nivelul mediu de trai la care se află astăzi Slovenia, situată la cota 88 în 2019. Și aici încep problemele, fiindcă o serie de indicatori ai Sloveniei sunt net superiori față de cei ai României. Deci cum va ajunge România la 87% din nivelul de trai mediu al Uniunii Europene până în 2025? Răspunsul ni-l dă Planul PNL: ,,prin aplicarea unui model economic bazat pe creșterea investițiilor și a competitivității”.

Explicația, altfel coerentă, nu include nicio referire la evoluția salariului minim pe economie. Mi se poate replica că Planul PNL nu e un program de guvernare. Poate că nu e unul in extenso, dar sigur e unul concentrat, având în vedere că e conceput pentru următorii cinci ani. De ce mă leg de amănunte ,,socialiste”? Din simplul motiv că există o corelație pozitivă între nivelul de trai – acel tehnocratic produs intern brut pe cap de locuitor la paritatea de cumpărare standard – și salariul minim. Slovenia de astăzi, la al cărei nivel mediu de trai România intenționează să ajungă în 2025, oferă un salariu minim brut de 941 de euro pe lună. Salariul minim brut din România anului 2020 este de 466 de euro. Ce șanse sunt ca salariul minim brut din România să ajugă aproape de minimul brut din Slovenia până în 2025? Se poate dubla? Teoretic, șanse ar exista. Practic, nu prea sunt. Zic c-ar exista șanse din punct de vedere teoretic, fiindcă salariul minim brut s-a dublat în ultimii cinci ani. Dar una e să ridici un salariu minim brut de la două sute la patru sute de euro. Și cu totul altceva e să-l aduci de la patru sute la peste nouă sute de euro.

În plus, guvernele de dreapta au plecat de la premisa că sărăcia e o alegere personală și ca atare au încercat să țină cât mai jos salariul minim brut. Mai precis, guvernele de dreapta nu au avut o strategie de creștere a salariului minim.  Ba chiar au încercat să construiască din munca ieftină un avantaj comparativ pentru România. Adică pentru firmele străine care investesc în România. Cifrele sunt elocvente în acest sens. În România, costul mediu al muncii pe oră este de 7, 7 euro. În țările din zona euro, costul orar al muncii este în medie de 31, 4 euro. Costul muncii include costurile cu salariile, contribuțiile sociale și alte costuri. În peninsula Scandinavă, costul orar mediu al muncii e de 50, 2 euro în Norvegia și de 44, 7 euro în Danemarca.

Deci capitalul investit în România are, din perspectiva costului muncii, avantaje majore, care contrabalansează în cele mai multe cazuri o anumită impredictibilitate instituțională. Cum rămâne cu câștigurile salariatului din România? Atunci când faci din munca ieftină un avantaj comparativ, câștigurile vor fi mici. Și vor fi mici pentru 80% dintre salariați, potrivit datelor momentului. Salariul brut median din România e undeva la trei euro pe oră. Adică, în medie, cam de șase ori până de zece ori mai mic decât cel din Germania sau decât cel din țările nordice. E mai puțin important aici că Europa poată să aibă chiar mai mult de opt viteze. Întrebarea e cum ajungi, cu astfel de salarii și cu strategia de a transforma munca ieftină în avantaj comparativ, la 87% din media nivelului de trai al UE în 2025? Timpul ne va lămuri, mai ales că în text se vorbește despre un ,,un nou model de dezvoltare”. Speranța e ca, în România anului 2025, să nu avem zece la sută din cetățeni care să consume cât restul de nouăzeci la sută.

În acest moment, salariul mediu net din România e de 3 294 de lei. Salariul minim net e de 1 346 de lei. Teoria spune că raportul optim dintre salariul minim și salariul mediu, în cazul țărilor semiperiferiale, e de 50%. Se consideră că acest procent este echivalent cu cel de 45% din țările dezvoltate. În România contemporană, raportul dintre salariul minim net și mediul net e de 40%. Deci salariul minim net e subdimensionat. Și nu e subdimensionat neapărat ,,din cauza multinaționalelor”, cum pretindea cândva un lider politic care a preferat să se ia de gât cu acestea. Este subdimensionat mai degrabă din cauza unui ,,populism neoliberal”, angajat în România atât de stânga cât și de dreapta. Adică din pricina unei strategii electorale care ține loc de viziune de dezvoltare de aproape cincisprezece ani. Ce face această strategie electorală?

Pe de o parte, crește salariile din sectorul bugetar și pensiile haotic. Pe de altă parte, scade taxele pentru principalii investitori, decimează calitatea instituțiilor publice angajând apropiații zonei politice și scade sistematic procentul din PIB alocat educației și programelor de cercetare. În plus, ,,populismul neoliberal” subminează capacitatea de taxare a statului. Cum să crească productivitatea muncii fără investiții în producția de management strategic și de tehnologie de ultimă oră? Păi nu prea are cum să crească. Dacă ne luăm însă după discursul post-colonial dominant, care maschează acest ,,populism neoliberal”, productivitatea muncii n-are nimic de-a face cu politicile guvernamentale. Productivitatea muncii depinde exclusiv de munca angajatului, care ar trebui să muncească neîntrerupt 25 de ore din 24 pe bani puțini.

Apar câteva capcane atunci când o clasă politică angajează strategia de transformare a muncii ieftine în avantaj comparativ. Cea economică e deja evidentă. Guvernele care promovează munca ieftină sunt puternic dependente de cererea de pe piețele de export. Când aceasta se prăbușește, crește presiunea investitorilor străini fie pentru a ieftini și mai mult munca, fie pentru a disponibiliza o parte consistentă a muncitorilor. Dincolo de potențialul șoc social pe care îl poate cauza o astfel de dependență, aceasta se soldează cu diminuarea fluxurilor de capital pentru economia locală, proces contrabalansat de regulă prin creșterea masivă a datoriei publice. Adică exact ce se întâmplă azi în România. Munca ieftină stă și la baza capcanei inegalitate-corupție-neîncredere. În țările picate în capcana inegalității-corupției-neîncrederii, solidaritatea socială e posibilă dar e foarte puțin probabilă. Disprețul pentru reguli este suveran, iar cine poartă mască în spațiile publice din aceste țări se aseamănă cu exhibiționistul care intră dezbrăcat pe un stadion arhiplin.

Dar cea mai îngrijorătoare capcană a muncii ieftine este una politică. Și mă refer la capcana autoritarismului. Strategiile guvernamentale de a menține munca ieftină au de-cetățenizat, adică au dez-împuternicit politic, un segment social consistent. În Croația, Lituania și în România, aproape jumătate dintre cetățeni sunt afectați de deprivare materială, adică nu pot face față unor cheltuieli neașteptate. Capcana politică constă în potențialul major de radicalizare al acestor cetățeni. În țările dezvoltate, radicalizarea depinde mai ales de oferta de narațiuni radicale. Controlezi narațiunile mass-mediei și pe cele ale antreprenorilor etno-politici și eviți consecințele sociale ale radicalizării politice cu costuri relativ scăzute.

Evident, un astfel de control este puțin compatibil cu o ordine democrată. În țările sărăce și puternic inegale, problema principală e cererea de discursuri radicale. În aceste state, discursurile mass media, ale antreprenorilor politici, ale mediului academic, ale altor actori statali și non-statali prezintă un interes deosebit. Motivul? Potențiala intersectare dintre cererea de radicalizare și oferta de discursuri radicale poate avea consecințe explozive din punct de vedere social și politic. Dincolo de creșterea exponențială a cheltuielilor guvernamentale pe care o implică monitorizarea ideilor care circulă în spațiul public, apare tentația autoritarismului motivată de rațiuni de securitate. Paradoxal însă, spectrul autoritarismului e hrănit mai degrabă de promovarea strategiei avantajului comparativ prin munca ieftină. Și mai puțin de indivizii săraci bulversați de propaganda altor state.

***

Lucian Dumitrescu, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Este absolvent de studii postdoctorale al Universității Naționale de Apărare “Carol I’’, specializarea teorii ale securității interne și internaționale. Este doctor în sociologie și doctor în filosofie al Universității București.

A predat cursuri de geopolitică și securitate în cadrul prestigiosului Master de Studii de Securitate organizat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, unde a deținut poziția de lector asociat. Domenii de interes: teorii ale securității interne și internaționale, relaţii internaţionale, filosofie politică, sociologia identităţilor colective, istoria sociologiei, antropologie politică.

" "

1 comentariu la “România, o ţară ca afară? Trei capcane ale muncii ieftine

  1. Textul este interesant, incitant. Asemenea dezbateri sunt extrem de utile in societatea romaneasca de astazi! Doar asa, dezbatand argumentat realitatile se pot identifica solutii. In mod cert mentinerea Romaniei in zona fortei de munca ieftine nu ne asigura nici un viitor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *