Skip to content
Opinii & Analize

România, o țară care nu mai produce încredere, dar care are cetățeni credincioși

E deja un loc comun că România este o țară dominată de neîncredere cronică. Inclusiv instituția în care cetățenii români au de regulă multă încredere, respectiv Armata, e relativ departe de media Uniunii Europene. Potrivit primului Barometru al Vieții Religioase din România realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, 61, 8% dintre cetățenii români au multă și foarte multă încrederea în instituția Armatei din România. La nivelul Uniunii Europene, media încrederii în Armată e de 73%. Iar în câteva state membre, încrederea în Armată saltă semnificativ peste media europeană: Franța (82%), Grecia (81%), Olanda (78%). Când vine însă vorba de încrederea în instituțiile democrației liberale, România e departe de media europeană. Astfel, la nivelul UE, media încrederii în Parlament e de 34%. În România, doar 9, 5% dintre cetățeni au multă și foarte multă încrederea în Parlament.  Media europeană a încrederii în Guvern e de 34%. În România, 13, 7%. Media europeană a încrederii în partidele politice e de 19%. Încrederea în partidele din România e de 9, 1%.

O axiomă din științele sociale spune așa: când încrederea verticală e scăzută, scăzută e și încrederea orizontală. Cu alte cuvinte, când cetățenii unui stat nu au încredere în instituțiile publice, nu vor avea încredere nici în indivizii pe care nu îi cunosc. Aparent, această neîncredere în ,,aproape” este contrazisă de primul Barometru al Vieții Religioase din România. Peste 90% dintre respondenți se identifică ca fiind religioși, peste 90% merg la biserică, mai mult sau mai puțin regulat, și peste 90% dintre participanții la anchetă declară că se roagă, unii zilnic, alții foarte rar. Ar fi fost interesant, sociologic vorbind, ca Barometrul în discuție să includă și o întrebare legată de ,,dragostea de aproapele” din România. Am fi aflat astfel câte ceva despre situația capitalului social într-o țară preponderent ortodoxă. Probabil că vom afla asta la următoarea ediție. Întrebarea e dacă suntem în prezența unui paradox? România, o țară dominată de îndoială, dar în care covârșitoare majoritate a populației este credincioasă, în diferite grade.

Pentru sociolog nu există niciun paradox. Sociologul știe că cetățenii au nevoie să creadă în ceva. Iar atunci când nu pot să creadă în propriul stat și în propriii lideri politici, cetățenii își canalizează credința fie spre instituții magico-religioase, fie spre instituții internaționale. Vă mai amintiți de vedetele care se încolonau la casele diferitelor vrăjitoare în urmă cu ani de zile? Și de ,,aventurile lor magice” care erau prezentate la late-night talk-show-urile autohtone? Mai puțin vizibil a fost efectul acestor modele de comportament asupra publicului larg. Afectat de neîncrederea generalizată din România, o parte a acestui public a apelat la magie în speranța că astfel își poate rezolva probleme pe care instituțiile abilitate nu le puteau rezolva. Mai delicată e problematica încrederii cetățenilor români în instituțiile euro-atlantice. În mod cert, o parte a acestei încrederi e apărută prin ricoșeu. Adică neîncrederea în statul român sporește numărul cetățenilor români care cred în UE și în NATO. Tot la fel de cert e că o parte a celor care cred în instituțiile euro-atlantice o fac din rațiuni pragmatice și normative. Își doresc, altfel spus, prosperitatea, predictibilitatea și ordinea asigurată de instituțiile unei democrații consolidate. Își doresc, altfel spus, să fie ,,mântuiți politic”, la fel cum o parte importantă a cetățenilor români vrea să se mântuiască religios. Cu alte cuvinte, există un vector pozitiv al încrederii în instituțiile euro-atlantice. După cum există un vector pozitiv al încrederii în Biserica Ortodoxă. Cine spune, deci, că încrederea în BOR sau în instituțiile euro-atlantice e una prin ricoșeu, determinată exclusiv de teribila neîncredere în statul român și în liderii săi politici, n-a înțeles nimic din sociologie.

Privit din perspectiva studiilor de securitate, tabloul neîncrederii generalizate din România e sumbru. Teribil de sumbru, dacă ne gândim că suntem în plină eră a războaielor hibride. Faptul că cetățenii români nu cred în propriul stat și în propriii lideri politici, dar cred simultan în Biserica Ortodoxă și în instituțiile euro-atlantice ne spune că România traversează o criză de securitate ontologică. În crizele de securitate ontologică, cetățenii nu numai că nu se mai identifică cu propria țară, cu propriul stat, cu propriul oraș ori cu locurile natale. Ajung chiar să le respingă. În sferele înalte ale studiilor de securitate din România, securitatea este înțeleasă exclusiv ca supraviețuire. Așa se explică faptul că securitatea pare să fie legată doar de înarmare, absolut necesară altfel, având în vedere vulnerabilitățile militare ale României, mai ales cele din zona Mării Negre. În aceste sfere înalte la care mă refeream, nu se înțelege însă că securitatea se referă și la ,,ideea de România”. Și aici trebuie spus că nu România înțeleasă fizic, ca teritoriu și cetățeni, produce neîncredere. Neîncrederea cronică din România o produce mai ales ,,povestea despre România”. Iar ,,povestea despre România” pe care au auzit-o cetățenii români în ultimii cincisprezece ani a fost o ,,poveste de groază”, una dominată de imagini respingătoare: corupție, protocoale secrete, penali, hoți, toxic, ciumă, accidente rutiere etc. Poți să ai încredere într-o persoană despre care se spun exclusiv lucruri negative? Nu prea poți. La fel, e puțin probabil să crezi într-o țară despre care circulă o singură poveste: una de groază.

Potrivit Barometrului Vieții Religioase din România, aproape 60% dintre respondenți consideră că ,,religia este fundamentală pentru identitatea națională a românilor”. Președinții României au fost văzuți în dese rânduri la biserică, chiar și liber-cugetătorul Ion Iliescu. În aceste condiții, de ce lipsește elementul religios din ,,povestea” pe care politicienii o spun despre România? De ce lipsește elementul național, în varianta lui inclusivă, din această poveste? Să fie ignoranța crasă explicația pentru care politicienii locali, mai ales cei din partidele tradiționale, nu pot spune o ,,poveste” despre România marcată și de elemente naționale și religioase? Ori explicația ține, mai de grabă, de teama de a fi etichetați ca ,,iliberali” dacă vor nara o astfel de poveste? Și de a fi asociați astfel cu bastioanele neo-conservatoare din Uniunea Europeană? După mine, explicația ține și de ignoranță, dar mai ales de dorința politicienilor din România de a-și afișa ,,identitatea europeană”. Argumentul este modul în care România și-a securizat trecutul prin diferite prevederi legislative. Efectul e că discuția despre trecut în România tinde să se poarte în termenii lui Carl Schmidt, prieten/dușman, iar nu în termenii Hannei Arendt, respectiv ai politicii normale care implică permanenta dezbatere publică. Din acest motiv, ,,povestea despre România” pe care o spun politicienii români nu este în acord cu ,,povestea despre România” pe care o simte și o dorește marea majoritate a publicului. Consecința este insecuritatea ontologică. Adică o teribilă frustrare identitară resimțită de majoritatea populației și concretizată în respingerea statului român, a liderilor politici și a apariției populismului anti-european. Soluții? Soluții sunt multe. Printre acestea, o Românie educată în zona studiilor de securitate.

***

Lucian Dumitrescu, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, este absolvent de studii postdoctorale al Universității Naționale de Apărare “Carol I’’, specializarea teorii ale securității interne și internaționale. Este doctor în sociologie și doctor în filosofie al Universității București.

A predat cursuri de geopolitică și securitate în cadrul prestigiosului Master de Studii de Securitate organizat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, unde a deținut poziția de lector asociat. Domenii de interes: teorii ale securității interne și internaționale, relaţii internaţionale, filosofie politică, sociologia identităţilor colective, istoria sociologiei, antropologie politică.

2 comentarii la “România, o țară care nu mai produce încredere, dar care are cetățeni credincioși

  1. Dar ce credinciosi.., am vazut cum preotii au venit de Craciun in case sa iti dea sa pupi icoana, probabil au ramas fara fonduri… In conditiile actuale sa nu ne miram de ce va creste rata de infectare iarasi..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *