Skip to content
Editorial

România și criza prelungită a puterii executive – trei decenii și nicio schimbare

De aproape trei decenii ne aflăm într-o criză prelungită care afectează profund calitatea democrației din țara noastră. Este vorba despre o criza a puterii executive. Ea nu este singura mare criza din sistemul politic românesc, dar este printre cele mai grave.

Criza executivului este asociată adesea cu frecvența scandalurilor dintre premierul în funcție și președintele ales, abuzurile unor miniștri sau schimbarile de personal din Cabinet. S-a scris enorm despre relația conflictuală dintre președintele Băsescu și premierul Tăriceanu în trecutul apropiat, sau despre subordonarea absolută a premierului Boc față de același Băsescu. În prezent se scrie despre relația conflictuală dintre președintele Iohannis și premierul Dăncilă. Majoritatea comentatorilor politici de la noi sunt preocupați obsesiv de relațiile interpresonale dintre ocupanții principalelor funcții executive în stat (președinte – premier) și nu observă persistența crizei chiar și după schimbarea din funcție a respectivilor ocupanți. Ori, criza a executivului bicefal durează deja de aproape 30 de ani!

Cele trei dimensiuni ale crizei executivului

Criza executivului se manifestă în cel puțin 3 dimensiuni: excesul legislativ al executivului si subordonarea puterii legislative, subordonarea politică a executivului și relația premier-președinte.

Dacă ne referim la prima dimensiune, excesul legislativ al executivului și subordonarea puterii legislative, putem constata proporțiile crizei urmărind frecvența cu care sunt emise Ordonanțele de Urgență. În anul 2018 am avut numai puțin de 112 asemenea acte! Puterea executivă își asumă cu fiecare cabinet suprasarcini legislative. Legile nu mai sunt supuse dezbaterii parlamentare, iar prerogativele legislative ale Parlamentului sunt astfel eludate, deși urgența pachetelor legislative nu este justificată de fiecare dată. Exacerbarea funcției legislative a executivului nu face decât să dăuneze puterii legislative și democrației românești.

A doua dimensiune a crizei se referă la subordonarea politică a executivului. Observăm că avem un premier marionetă, subordonat președintelui PSD, Liviu Dragnea. Ori o cerință imperativă în orice democrație o constituie separația puterilor în stat și o oarecare autonomie a acestora. Dacă executivul este subordonat politic voinței unui singur om, atunci această ramură a puterii statale nu funcționează corespunzător.

În fine, a treia dimensiune a crizei executivului face trimitere la relația premier-președinte. În conflictul intern actual din cadrul puterii executive bicefale, fiecare din părţi încearcă să diminueze puterea și influenţa celeilalte, fără să înțeleagă faptul că acest lucru este de fapt imposibil. Ambele părţi sunt astfel responsabile de actuala criză. Nu au fost în stare să ajungă la cel mai mic numitor comun, la ceea ce transcende lupta lor politică și electorală – interesul public. Conflictul dintre Iohannis și Dăncilă, dintre premier-președinte nu este, așa cum am arătat, deloc nou. El devine o caracteristică a sistemului politic românesc, instituționalizând practic criza puterii executive.

Până când aceste trei dimensiuni nu vor fi rezolvate, puterea executivă se va afla permanent în criză. Marea problemă e aceea că o criză a puterii executive înseamnă de fapt o criză a democrației, iar democrația românească se află din acest punct de vedere, de aproape 3 decenii în această criză prelungită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *