Skip to content
Rusia

Rusia caută “spaţiul vital”: memoriile fostului general al armatei ruse, Alexandr Lebed

sebatrans.com

Într-un amplu interviu acordat cotidianului rusesc Izvestia în 1997, Alexandr Lebed, fost general al armatei ruse, trasează, parcă, liniile de forţă care caracterizează politica externă rusă de astăzi, precum şi motivaţiile acesteia.

Trebuie să spunem că la momentul realizării interviului, 1997, actualul longeviv “ţar” Vladimir Putin nu era pe marea scenă politică de la Moscova, fiind un funcţionar adus de la Sankt-Petersburg la Kremlin. În schimb, declaraţiile şi acţiunile preşedintelui Putin, mai ales cele din ultima perioadă, par a fi ieşite din ideile generalului Lebed.

Este de remarcat şi voalata compasiune a lui Lebed pentru Germania învinsă în primul război mondial. În fond, ceea ce reclamă în interviul acesta generalul Lebed este un fel de “teoria spaţiului vital”, pusă în practică de Adolf Hitler pentru a justifica pornirea catastrofei celui de-al doilea război mondial.

Putem adăuga aici un “gând” al lui Dan Amedeo Lăzărescu, scris într-unul din volumele sale: “Căci nici unul din succesorii lui Petru cel Mare nu pare a fi meditat asupra înţeleptului sfat dat de împăratul Francisc I al Austriei bunului său prieten, ţarul Alexandru I, în 1821: <<Împărăţia ta este atât de întinsă  şi conţine atâtea bogăţii, încât tu şi toţi urmaşii tăi la tron nu aveţi altceva de făcut decât s-o cârmuiţi cu grijă şi să-i puneţi în valoare bogăţiile. Nu vă mai trebuie alte cuceriri…>> ” Dan A. Lăzărescu – ed. Agir 1999

Lebed a fost comandant al Armatei a 14-a dislocată în Republica Moldova-Transnistria, din iunie 1992 până în mai 1995, a fost general locotenent şi consilier al preşedintelui Boris Elţân pe probleme de siguranţă naţională, ulterior principal adversar politic al acestuia. În mai 1998, Lebed a câştigat alegerile pentru funcţia de guvernator al ţinutului Karsnoiarsk. A rămas în funcţie până la moartea sa din aprilie 2002, cauzată de prăbuşirea elicopterului în care se afla. Cauza oficială a prăbuşirii a fost coliziunea aparatului de zbor cu liniile de înaltă tensiune în timpul zborului, pe timp cu ceaţă. Încă se mai fac auzite diferite teorii despre conspiraţii care ar fi dus la moartea lui Lebed.

Mă îndoiesc că trimiterea Rusiei la colţul Europei este o sursă de stabilitate şi siguranţă, sau de democraţie în Rusia!”

“Dar, dacă teza înfrângerii este inoculată prea adânc în mintea ruşilor şi afectează relaţiile Occidentului cu Rusia, noi pericole sunt pe cale să se nască.

Occidentalii au rămas cu impresia că a fost obţinută o <<victorie istorică>> asupra comunismului şi de aceea au dreptul să se comporte ca nişte învingători. Comportându-se ca atare, nu mai fac deosebirea între Rusia şi comunismul înfrânt. Este o gravă eroare.

Dacă umilinţa care însoţeşte înfrângerea este lăsată să încolţească în mentalitatea poporului rus, ea poate duce la un complex de inferioritate care ar fi depăşit numai prin victorii, obţinute de preferinţă asupra unor duşmani tradiţionali. Încă o mare eroare.

Din nefericire, extinderea NATO spre Est, politică şi militară, face posibilă comiterea ambelor greşeli. După întâlnirile pe care le-am avut cu oameni politici din Occident m-am convins că acolo nu se cunoaşte proverbul rusesc <<măsoară de zece ori până tai o dată>>. Euforia indusă  de prăbuşirea blocului estic, pe care o aşteptaseră atâta vreme, i-a făcut să forţeze, imprudent, drumul spre soluţiile cele mai simple, neţinând seama de consecinţe.

Liderii NATO încă mai caută  un avantaj strategic pentru a putea întreţine un <<dialog>> cu Rusia de pe o poziţie de forţă. Aparent, când generaţia de politicieni şi strategi militari ai războiului rece, atât de uzaţi în îndelungata <<luptă pentru poziţie>> împotriva URSS şi a Pactului de la Varşovia, s-au văzut într-o postură favorabilă, nu au putut rezista tentaţiei de a-şi implementa, până la urmă, planurile iniţiale – deşi nu mai era nevoie de ele, deoarece Uniunea Sovietică a dispărut.

Mă îndoiesc că trimiterea Rusiei la colţul Europei este o sursă de stabilitate şi siguranţă, sau de democraţie în Rusia. Această poziţie pe care o adoptă Occidentul este menită, în cel mai bun caz, să condamne părţile la a arunca priviri bănuitoare fiecare în curtea celeilalte, ţinând în acelaşi timp pumnii strânşi în buzunare. Aceasta este logica relaţiilor dintre învingători şi învinşi ce pare să se contureze. Urmând-o, să nu uităm două lecţii pe care ni le predă istoria.

Mai întâi, în politică – şi în toate – simţul măsurii este cheia armoniei şi stabilităţii. Un principiu solid ne învaţă că a depăşi limitele autoapărării înseamnă a porni o ofensivă, un atac. A întrece măsura echivalează cu o lovitură dată justiţiei, ceea ce nu face decât să ascută conflictele şi să creeze premisele unei reacţii <<întârziate>> cândva în viitor.

Apo, învingătorul nu trebuie să-şi umilească niciodată învinsul: primejdia e mare, mai ales pentru învingător. Simţul măsurii i-a trădat pe învingătorii care au impus Tratatul de la Versailles Germaniei înfrânte, în 1919. Sentimentul umilinţei a fost atât de puternic încât a estompat complet sentimental vinovăţiei. El a injectat virusul răzbunării în venele naţiunii învinse. Nu cu mult înainte, Rusia avusese parte de un <<Versailles>> al ei, sub forma Tratatului de la Brest-Litovsk.

Pământurile şi armatele sunt trecătoare. Dar umilirea demnităţii unui popor rămâne întipărită în memoria oamenilor. (…) După dispariţia Pactului de la Varşovia, NATO trebuia să găsească  o nouă modalitate de a supravieţui în condiţii radical schimbate. Soluţia a fost extinderea şi deschiderea structurii Alianţei pentru a absorbi noi membri. Însă acestă <<expansiune>> imperială va creşte implacabil costurile şi contradicţiile interne ale sistemului. Inevitabil, nucleul <<tradiţional>> al NATO se va nărui într-o bună zi sub povara imperiului. Consecinţele acestei eventualităţi vor fi încă şi mai grave decât colapsul URSS şi al Pactului de la Varşovia. Capitalele europene nu înţeleg asta? Cel mai probabil, înţeleg, de aceea au pornit în căutarea unei ameninţări externe care va proteja întregul sistem ca un scut, ferindu-l de dezintegrare.”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *