S-a descurcat Estul mai bine decât Vestul în pandemia de coronavirus? Paradoxul culturii de insecuritate (I)

Calitatea instituțiilor publice și, implicit, calitatea guvernării este testată mai ales în perioadele de criză. Protejarea cetățenilor și revenirea la situația anterioară crizei depinde de regulă de capacitatea administrativă a statelor și de leadershipul politic care pune la treabă infrastructura critică. În teorie, ,,statele puternice” sunt mai eficiente în a-și proteja cetățenii și sunt primele care readuc viața pe făgașul normal.

,,Statele slabe” întârzie de regulă reluarea rutinei instituțională și au dificultăți în a-și proteja proprii cetățeni. În pandemia de coronavirus a apărut însă un paradox. ,,Statele slabe” par să-și fi protejat mai eficient cetățenii decât  ,,statele puternice”. Cel puțin asta spune indicatorul numărului de morți de COVID-19 la un milion de locuitori:  Spania (580), Marea Britanie (563), Italia (547), Franța (426), România (63), Slovenia (52), Ungaria (52), Estonia (49), Cehia (29) (https://www.statista.com/statistics/1104709/coronavirus-deaths-worldwide-per-million-inhabitants/etc). Se poate afirma deci că statele din Est au produs mai multă securitate umană decât mai puternicele lor omoloage din Vest? Dacă ne bazăm doar pe indicatorul de mai sus, răspunsul este unul afirmativ și este indiscutabil. Tabloul e însă mai nuanțat. Se zice că degeaba urci Everestul dacă nu reușești să-l și cobori. Deci succesul ascensiunii e garaNtat de coborâre. Lucrurile stau la fel și în pandemia de coronavirus. Rezolvarea crizei de sănătate publică trebuie urmată de restartarea economiei. Ceea ce înseamnă că succesul de sănătate publică înregistrat de statele din Est se poate dovedi iluzoriu, atâta vreme cât nu este urmat de un succes economic. 

Prin urmare, o comparație între performanța administrativă a statelor din Est și a celor din Vest, în acest moment și din perspectiva unui singur indicator, e prematură. În pofida penuriei de date, au fost propuse totuși diferite explicații pentru diferența Est-Vest în ceea ce privește numărul de morți la un milion de locuitori în pandemia de coronavirus: vaccinul împotriva tuberculozei, mobilitatea mai scăzută a populației și traficul internațional redus, reacția mai rapidă și mai dură a autorităților, neîncrederea în sistemele publice de sănătate, numărul mai redus al persoanelor vulnerabile, în special al vârstnicilor din Est, comparativ cu statele din Vest etc. Neajunsul principal al explicațiilor de mai sus este mono-cauzalitatea acestora și ignorarea contextului instituțional. Lanțul cauzal are multiple verigi, iar o relație cauzală poate genera efecte diferite în funcție de ambientul instituțional.

Luarea în calcul a contextului instituțional este primul pas în diferențierea expertizei de opinie. În plus, explicațiile de mai sus nu sunt tocmai precise. Spania și Italia au instituit starea de urgență medicală și carantina generalizată înaintea multora dintre statele din Est, iar carantina din zona mediteraneană a Europei a fost mai dură decât în centrul și în estul Europei. De asemenea, peste un milion și jumătate de persoane au intrat în România după apariția primului caz de coronavirus la finele lui februarie. Deci circulația persoanelor a continuat, chiar dacă la un nivel mai scăzut comparativ cu cel de dinaintea epidemiei. Nu mai vorbesc aici de plecările la muncă în străinătate. Deci viața socială a fost mai înghețată în Vest decât în Est și cu toate acestea numărul de victime a fost mai mare în Occident. Ceea ce înseamnă că o serie de caracteristici rezidențial-demografice ale persoanelor vulnerabile au fost decisive.

Pe lângă variabilele de mai devreme, ar putea exista și o diferența instituțională care să explice diferența dintre Est și Vest în privința numărului de victime. E vorba de preponderența culturii de insecuritate, adică a unui set de emoții și comportamente specifice pe care cetățenii din Est l-au deprins de-a lungul generațiilor în propriile state, unele cu capacitate administrativă redusă. Astfel, cultura de insecuritate a favorizat izolarea și distanțarea socială mai ales a persoanelor vulnerabile. Adică a produs un set de conduite care au generat securitate în pandemia de coronavirus. De aici, paradoxul. Cultura de insecuritate, adică un pachet emoțional-informațional-comportamental care de regulă generează insecuritate, poate produce securitate într-un context specific. Proverbul autohton ,,frica păzește bostănăria” rezumă acest paradox.

La ce se referă cultura de insecuritate? Scoasă din câmpul relațiilor internaționale și transferată în cel al sociologiei, cultura de securitate este o instituție informală care alimentează percepția publică despre capacitatea statului de a veni în sprijinul propriilor cetățeni. Percepțiile în discuție vizează predictibilitatea instituțiilor publice în general, precum și în situații de criză. E un loc comun că predictibilitatea instituțională generează emoții și comportamente pozitive, de la încredere și optimism, la implicare și solidaritate socială. Și că impredictibilitatea instituțională generează emoții negative, de tipul neîncrederii, furiei, fricii, apatiei, pesimismului etc. Comportamentele asociate impredictibilității instituționale sunt distanțarea socială și segregarea socială, iar acțiunea colectivă este puțin probabilă în contextele marcate de cultura neîncrederii. În cazul în care aceasta din urmă devine prevalentă vorbim de afirmarea unei culturi de insecuritate. Cultura de insecuritate denotă trendul descrescător pe care se află atât legitimitatea verticală a statului, respectiv încrederea în liderii politici, cât și cea orizontală, respectiv capacitatea statului de a genera consens.

Primul studiu reprezentativ realizat în România despre cultura de securitate s-a derulat la începutul anului 2018. Datele acestui studiu, colectate de INSCOP RESEARCH la comanda Laboratorului pentru Cercetarea Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), au demonstrat că în România cultura de insecuritate este prevalentă în raport cu cea de securitate.