Paradoxul culturii de insecuritate se referă la caracterul funcțional și simultan disfuncțional al acesteia în pandemia de coronavirus. De ce ar fi funcțional ceva ce generează insecuritate? Pentru că favorizează distanțarea și atomizarea socială în detrimentul implicării și exuberanței sociale, cultura de insecuritate poate oferi premisele unei instituționalizări mai facile a izolării sau carantinării populației. Astfel, o rutină socială mai degrabă retractilă a putut favoriza statul acasă și implicit împiedicarea răspândirii virusului. Statul acasă devine cea mai bună garanție de securitate pentru că cetățenii nu au încredere în sistemele publice de sănătate. Nu au încredere nici în instituțiile de forță. Știu că reprezentanții unor astfel de instituții se pot preta la abuzuri, mai ales în perioadele volatile, de criză. Iar pentru evitarea unor astfel de abuzuri, rămânerea pentru cât mai mult timp în propria locuință e o altă alegere rațională. Deci contextul unei culturi de insecuritate (atomizarea socială), emoția predominantă a culturii de insecuritate (frica), precum și neîncrederea în instituțiile publice pot facilita izolarea. Cultura de insecuritate poate genera astfel comportamente de securitate în pandemia de coronavirus.
Atenție! Toată construcția de mai sus e una ipotetică. Pentru ca aceasta să capete un strop de certitudine, se impune o cunoaștere a contextelor instituționale din Est. Cel puțin două aspecte sunt comune, dar în proporții diferite, fostelor state comuniste. În primul rând, capcana instituțională a inegalității, neîncrederii și corupției. Iar în al doilea rând, raționalitatea limitată a statelor cu capacitate administrativă redusă din zonă. Constantele instituționale de mai sus favorizează perenitatea culturii de insecuritate. Capcana inegalitate-neîncredere-corupție se referă la faptul că, din cauza inegalității sociale mari, încrederea în instituțiile publice nu poate crește. În aceste condiții, politicile publice prin intermediul cărora se poate diminua inegalitatea socială nu se pot adopta din lipsă de consens. Consecința: fiecare grup social are propriul interes, cu consecința transformării societății într-un joc cu sumă nulă. Dar e un joc pe care marea majoritate a populației îl va pierde.
Explicația: capcana inegalitate-neîncredere-corupție a generat un masiv proces de de-cetățenizare în Est, adică un proces sistematic de de-împuternicire social-politică. Asta explică parțial tendințele autoritariste din democrațiile apărute în fostul bloc comunist. Dacă ne uităm la date, constatăm că marea majoritate a țărilor din Europa de Est se află, în privința încrederii în propriul guvern, sub media europeană de 42%. În România, un sondaj recent de opinie situa guvernul Orban la 28% încredere. Nivelul este dublu față de cel la care se aflau guvernele PSD-ALDE de anul trecut, dar este un nivel aflat totuși la o diferență semnificativă față de media europeană. În privința inegalității sociale, adică a diferenței dintre bogați și săraci, marea majoritate a fostelor țări comuniste sunt caracterizate de polarizarea accentuată a veniturilor, cu Bulgaria pe primul loc și cu România în primele patru țări. Mai mult decât atât, cei mai afectați cetățeni din Estul Europei de fenomenul corupției sunt cetățenii români, în proporție de aproape 70%. În țările nordice, sub 5% dintre cetățenii acestora consideră că sunt afectați de corupție. Acest cocktail instituțional (corupție, inegalitate, neîncredere) va favoriza mult timp reproducerea culturii de insecuritate în fostele țări comuniste. O altă cauză instituțională majoră a culturii de insecuritate este raționalitatea limitată a ,,statelor slabe” din Est, ceea ce înseamnă că aceste state au abilități instituționale reduse de rezolvare a unui număr însemnat de probleme sociale, mai ales atunci când acestea apar brusc.
Privit printr-o lentilă neo-marxistă, statul apare ca marcat de o sumă de contradicții interne: trebuie să dea satisfacție reprezentanților capitalului, să se legitimeze în fața populației printr-o serie de politici care favorizează bunăstarea și, simultan, să aibă grijă de interesele sale. Toate statele au probleme de legitimitate, dar cele din Est au dificultăți suplimentare în acest sens. Motivul ține, pe de o parte, de experiența redusă a statalității, iar pe de altă parte, de capacitatea elitelor de a face politică. Elitele care administrează fostele state comuniste fac prea multă ideologie și prea puțină politică. Astfel, capacitatea de negociere a statelor din Est cu reprezentanții capitalului este diminuată. Favorizarea capitalului se traduce în programe asistențiale reduse pentru populație și în fonduri publice insuficiente pentru dezvoltarea economică inclusivă.
Consecința? Inegalitate socială și subdezvoltare instituțional-infrastructurală, aspecte care trag sistematic în jos credibilitatea acestor state. Paradoxul e că, mai ales în perioadele de criză, ,,statele slabe” au tendința de a accentua cultura de insecuritate locală pentru a-și garanta propria stabilitate. Recurg la măsuri extractiv-punitive suplimentare, vezi numărul mare de amenzi, și la o comunicare strategică abrazivă, de genul dacă nu stai acasă ajungi la spital. Într-un astfel de context instituțional, în care cetățenii nu au încredere unii într-alții, nu au încredere în stat, iar statul nu are încredere în proprii cetățeni, rămânerea în propria locuință apare ca fiind cea mai bună garanție de securitate.
Cultura de insecuritate este însă preponderent disfuncțională. Chiar dacă ar putea favoriza comportamente precum izolarea și distanțarea socială, emoțiile și informațiile culturii de insecuritate nu-i fac pe cei care stau acasă să se simtă și confortabil în propriile case. Dimpotrivă. Totodată, într-un climat dominat de cultura de insecuritate, acțiunile guvernului vor fi privite cu neîncredere. Din sondajele recente aflăm că marea majoritate a populației a încuviințat acțiunile guvernului Orban din starea de urgență, dar aceeași majoritate susține că guvernul ascunde informații relevante publicului. Zvonurile devin certitudini în ambientul culturii de insecuritate, iar frica poate duce la episoade de isterie socială. Pentru că acționează ca un solvent puternic pentru legitimitatea oricărui guvern, cultura de insecuritate crește sistematic costurile guvernării și, simultan, conferă forță sporită contranarațiunilor avansate de partidele de opoziție. Revoltele și rebeliunile sunt încurajate de cultura de insecuritate. La nivel individual, cultura de insecuritate conferă insului senzația că nu-și poate controla viața, într-un climat social dominat de emoții negative precum frica, furia, apatia, pesimismul. La nivel comunitar, cultura de insecuritate distruge coeziunea inter și intracomunitară și descurajează acțiunile prin care cei care au pot veni în ajutorul celor care nu au. La nivelul instituțiilor publice, proporția personalului angrenat în acțiuni de tip voice, de evidențiere și de reparare a vulnerabilităților instituționale, devine insignifiantă în raport cu personalul angajat în acțiuni de tip exit, care nu implică neapărat părăsirea instituției, ci mai degrabă șicanarea acesteia.
Concluzia e că, până la un anumit prag, cultura de insecuritate poate favoriza comportamente ce generează securitate într-o criză de sănătate publică. Dar dincolo de acest prag, cultura de securitate, prin emoțiile și comportamentele pe care le nutrește, afectează funcționalitatea și legitimitatea instituțiilor. Cultura de insecuritate este de regulă marca proastei guvernări și reprezintă o vulnerabilitate instituțională. Atât statele din Est cât și cele din Vest au depășit criza de sănătate publică preponderent prin acte de bună guvernare, în pofida unor erori instituționale. Din acest motiv, aceste acte de bună guvernare trebuie incluse în tabloul general al variabilelor care explică cum a fost rezolvată criza de sănătate publică, alături de cultura de insecuritate. Mai rămâne de rezolvat criza economică, în cazul căreia calitatea instituțiilor publice se va dovedi decisivă.
***
Lucian Dumitrescu, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Este absolvent de studii postdoctorale al Universității Naționale de Apărare “Carol I’’, specializarea teorii ale securității interne și internaționale. Este doctor în sociologie și doctor în filosofie al Universității București.
A predat cursuri de geopolitică și securitate în cadrul prestigiosului Master de Studii de Securitate organizat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, unde a deținut poziția de lector asociat. Domenii de interes: teorii ale securității interne și internaționale, relaţii internaţionale, filosofie politică, sociologia identităţilor colective, istoria sociologiei, antropologie politică.
1 comentariu la “S-a descurcat Estul mai bine decât Vestul în pandemia de coronavirus? Paradoxul culturii de insecuritate (II)”