Skip to content
București

Schneider & Schuster sau cum să-ți spui viața printr-un banc

ARCUB

Schneider & Schuster, regizat de Lucian Pavel, este un spectacol despre prietenie care se dezvoltă în fața spectatorilor, dincolo de capcanele pe care istoria îi încearcă pe protagoniști. Implicit, e o poveste despre viață derulată grăbit în stilul fast motion al filmelor mute, de la punctul de întâlnire, până la bătrânețe și uitare.

Vârstele omului sunt reprezentate prin vârstele omenirii, prin îmbătrânirea și înțelepciunea (poate) căpătată în câțiva ani de istorie crudă care îmbătrânește prematur. Spectacolul începe cu perioada interbelică, a infloririi culturale ce oferă un aer proaspăt, cultural, trece prin război și ajunge în capitalismul sălbatic. Sunt poveștile a doi evrei din Polonia care încearcă să iasă prin teatru din istoria care îi macină și îi torturează.

Cea mai importantă tehnică care construiește spectacolul este cea a teatrului în teatru (sau metateatru), fiind percepută ca o modalitate de escapism din realitatea care oricum bântuie personajele. Însă granița dintre lume reală și fascinată e blurată, astfel că observăm cum contextul se dizolvă încet în text. Pe alocuri, nu știm dacă ei se joacă regizând-și piesa în piesă sau dacă actorii – Mihai Călin și Richard Bovnoczki – joacă realitatea istorică. Altfel spus, nu avem certitudinea că ei au ieșit din metatext sau au rămas prizonierii lui.

Arta ca mod de evadare dintr-o realitate care îi seacă de trăiri (și de identitate), într-o perioadă a extremismului politic – nazism și comunism-, este un laitmotiv bine țesut pe toată durata piesei. Personajele pierd din mâini cronotopul, ei nu mai știu de cât timp se află acolo; spațiul, de asemenea, devine incert (Unde acolo – pe scena Teatrului din Lodz, în lagăr sau în Siberia?) nu mai știu dacă sunt actori în deplin control asupra rolurilor lor sau dacă personajele le-au acaparat și se joacă singure.

Deși cei doi se situează de multe ori la poluri opuse, dorința de afirmare este la fel de puternică pentru amândoi. Întrebarea “tu mă iubești? e repetată atât de Schuster, cât și de Schneider, dintr-o nevoie de a da vieții lor un sens pentru Celălalt, într-o lume în care doar ei doi par să existe. Un răspuns afirmativ ar însemna o recompunere emoțională, o regăsire a unei semnificații mai pătrunzătoare – a înțelege, în fond, cine ești.

Un alt punct forte al spectacolului este reclădirea atmosferii timpului lor (și prin muzică și coregrafie)-  cu toate problemele de natură socială, umană și artistică. De pildă, într-o scenă e reprezentat un bar din Polonia, în care mustește o atitudine ostilă față de comuniatatea evreiască. Cu toate acestea, replicile sunt pline de miez și umor pentru a diminua din tragism într-un anticlimax bine construit. Deși elementele de decor/costumație care recompun cadrul sunt limitate și se schimbă în fața spectatorilor, lăsându-se să se vadă mecanic cum se creează piesa în piesă – convenția dintre public și personaje se realizează, iar pactul e încheiat prin jocul credibil al actorilor, Mihai Călin și Richard Bovnoczki.

În centrul piesei se află o dorință de putere și control pe care o observăm încă de la început, când singura speranță a lui Schuster este de a avea un „rolișor într-un spectacol al marelui Erwin Piscator, putând trece și de granițele ridicolului stimulat de Schneider (care se dă drept Piscator) doar pentru a-și îndeplini visul. Raportul de putere rămâne constant și în scenele următoare, Schneider fiind în postura torționarului din Siberia, iar Schuster, în cea a torturatului. De remarcat este cum ofițerul KGB caută îngăduința și empatia publicului, plângându-și meseria grea, fapt ce arată că rolurile se pot dizolva – sunt interșanjabile.

Mai mult, lumea în capitalism este prezentată plastic prin Schneider, gras, cu burtă, care după ani de înfometare nu se mai oprește din mâncat și face o adevărată odă a fripturilor, a cărnurilor, a deserturilor și a delicateselor, spre amuzamentul publicului, mascând un mesaj, în esență, apăsător.

În final, raportul dintre personaje se schimbă printr-o inversare a funcțiilor: Schneider, îmbătrânit, este cel care participă acum la o audiție, având pregătit monologul lui Hamlet, însă identitatea sa e stirpată și îngropată în uitare. Nu poate să-și spună replicile în idiș, în limba sa maternă, pentru că e moartă (“au omorât-o). De fapt, nu mai poate să rostească nimic, într-o amnezie forțată a originilor sale.

Ieșirea din uitare se produce prin umor, iar spectacolul poate fi văzut și ca o scrisoare parodică adresată istoriei. Până la urmă, “lumea e o scenă”, iar viața fiecăruia poate fi rezumată mereu printr-un singur banc”.

 

Autor: JOSHUA SOBOL

Traducător: ADA MARIA ICHIM

Actori: MIHAI CĂLIN

RICHARD BOVNOCZKI

Regie, ilustrație muzicală: LUCIAN PAVEL

Scenografie:  MIHAI PĂCURAR

Grafica afis: MIHAI PĂCURAR

Coregrafia: SILVIA CĂLIN

Durata spectacolului: 75 minute

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *